Caiet de insemnari

octombrie 23, 2012

Romani, continuati sa taceti!

Au mai trecut doua meciuri ale Romaniei care, nu se putea altfel, au oferit noi prilejuri romanilor sa vorbeasca fara a avea neaparat suportul gandirii.

Mai intai a fost meciul cu Turcia, pentru care toti componentii nationalei + Piturca merita felicitari. Chiar si acum, dupa meciul cu Olanda, tot am fi negri la inima, daca n-am recunoaste ca partida de la Istanbul ne-a oferit acea senzatie asezonata cu emotie pe care n-am mai simtit-o de multisor.

Insa, dupa meci a urmat prapadul declarativ. De data aceasta n-au mai fost afirmatii bombastice de genul „Brazilia, venim!” care aveau ramasite de autoironie, cum au sucurile ramasite de arome naturale. Acum, culmea, vorbele erau mai retinute, dar atitudinea care le sustinea denota faptul ca alde Sandu si Dragomir se si vedeau pe plaja de la Rio, de unde, eventual, il sunau pe Mazare sa-l tachineze: Musiu, suntem la carnaval la mama lui si este za shit!

A urmat insa meciul cu Olanda si colturile gurilor s-au deplasat in convex in concav de urgenta. Urmarea: titluri de ziar care preconizeaza demiterea lui Piturca. Ajuns in acest punct, recunosc ca nu stiu pe cine sa fac responsabil de aceasta ineptie: pe oficialii cu porniri staliniste care lanseaza astfel de scenarii sau pe jurnalistii care vor din rasputeri scandal, de parca vestile bune le-ar aduce sabia lui Disponibilizates deasupra capului.

Referitor la meciul cu olandezii, doua lucruri ma incumet sa spun.

In primul rand, Tatarusanu este la fel de vinovat cat a fost si portarul columbian caruia i-a dat Hagi gol in ’94. Ce sa faci, daca te nimeresti in acelasi moment cosmic in care ii iese unuia o executie fabuloasa? Mai puneti-l pe Lens sa dea cu capul din viteza si de la distanta accea, cu un om pe linia portii, sa vedem daca ii mai iese.

Despre intrarile lui Mutu in teren, numai de bine. Nu stiu de ce va aprindeti asa, pentru ca faptul ca e introdus dupa jumatatea celei de-a doua reprize mi se pare o pedeapsa taman buna pentru aerele sale. Poftim, Aditza, ai 30 de minute sa demonstrezi ca esti atat de bun pe cat ti s-a bagat in cap ca esti.

Pana la urmatoarele meciuri ale nationalei, romani, continuati sa taceti, ca face bine la sanatate!

octombrie 1, 2012

Romania naturala

Am primit saptamana trecuta o invitatie care m-a atras si careia i-am dat curs. World Wide Fund Romania si Garanti Bank au lansat in Piata Mihai Viteazul din Craiova o expozitie de fotografie realizata de Dan Dinu, intitulata Romania salbatica si dedicata unor locuri nu foarte atinse de mana omului, din 13 parcuri nationale ale Romaniei si din rezervatia Delta Dunarii.

La mini-evenimentul petrecut in Sala Maura a restaurantului Minerva (prilej cu care mi-am adus aminte ce frumoasa e) m-am lamurit ce isi doresc organizatorii: natura e importanta; natura trebuie cunoscuta; natura trebuie protejata. Inca de la inceput am avut niste obiectii, care mi-au aparut pur si simplu involuntar in minte, nu dintr-un reflex gicacontrist.

Prima, mai degraba bascalioasa, s-a referit la numele proiectului. Romania e salbatica din multe puncte de vedere, asa ca un titlu ar fi fost mai sugestiv in privinta intentiilor celor care si-au dedicat energii si timp pentru a-l realiza. Tocmai pentru ca a existat o astfel de investitie emotionala, una dintre tipele cu care am stat de vorba nu a gustat gluma, desi eu tot consider ca e decent de amuzanta.

A doua obiectie are radacini adanci si m-a preocupat mai mult. Izvoraste din urmatorul rationament:

1. Axioma – prezenta masiva a omului dauneaza naturii.

2. Fapt – daca omul afla de un loc, devine interesat de el.

3. Fapt – daca un om e interesat de un loc, se duce sa-l vada.

4. Fapt – daca se duce un om, dupa aceea se duc mai multi.

5. Fapt – daca se duc mai multi, se axtiveaza axioma de la punctul 1.

Concluzie: Ce rost are sa faci cunoscute niste locuri cand vrei sa le protejezi de iresponsabilitatea umana?

La aceasta intrebare, pe care nu m-am sfiit s-o adresez, mi s-a raspuns pe larg, cu argumente la care o oaresice lipsa de vigoare logica a fost compensata de pasiunea cu care au fost exprimate.

Oricum, m-am linistit cand am ajuns la expozitia propriu-zisa (care, apropo, mai sta in Craiova pana pe 9 octombrie). Imaginile variaza, de la o frumusete standard, de calendar de perete, la una aparte care imbina poezia cu documentaristica intr-un mod foarte reusit, impresia intarita si de explicatiile pe care artistul insusi ni le-a oferit fara zgarcenie.

Cat timp am petrecut acolo si cat am apucat sa vad zilnic in tranzit spre serviciu, am constatat ca, desi ocupa o zona larga din Piata Mihai Viteazul, nu starnesc decat un interes sporadic din partea trecatorilor, asta in conditiile in care, la doar cateva zeci de metri, vad ochi aprinsi si glande salivare activate constant la vederea rochiilor si telefoanelor de pe A.I. Cuza. Nu-i vad pe aceia care ravnesc cu asa ardoare la bunuri materiale ostenindu-se pe versantii Domogledului, ca Dan Dinu, asa ca pot sa stau linistit.

Dragos a fost alaturi de mine la lansarea acestei expozitii.

septembrie 20, 2012

Romani, taceti!

S-a facut ca am vazut ambele meciuri ale Romaniei; doua victorii, sase puncte, golaveraj 6-0, toate bune si frumoase. Cred ca de mult nu mai simtisem o asa stare de impacare sufleteasca fata de oropsita nationala a Romaniei.

Asta pana am vazut un titlu pe un post de stiri sportive: „Brazilia, venim!” Am simtit ca mi se zbate pleoapa ochiului drept, semn ca ma enervez, desi n-as avea niciun motiv constient pentru asta. Daca veti ajunge in situatia de a da un examen la filosofie cu subiectul: Sintetizati cauzele epistemologice ale esecului Romaniei in fotbalul international in ultimii nu stiu cati ani, puteti sa invocati titlul de mai sus si impuscati in opt sigur. Daca detaliati prin enumerarea fotabalistilor si analistilor care si-au dat cu parerea dupa meciul cu Andorra, luati zecele fara probleme, pentru ca profesorul se va plictisi oricum sa citeasca atatea pagini.

Initierea ne deplina in privitul fotbalului a avut loc fix la Campionatul Mondial din ’94, acel moment de aur al generatiei zise a fi plamadite din acelasi metal pretios si, chiar daca imi chinui memoria si faca apel la cea a altora mai in varsta, singura declaratie pe care mi-o aduc aminte e a lui Ilie Dumitrescu, tavalit dupa un atac cu forta disproportionata din partea unui adversar, prin care a evocat partea anatomica a mamei respectivului. De fapr, viitorul colectionar de arta se referea la tabloul Inceputul lumii de Gustave Courbet, dar de asta mi-am dat seama mai tarziu.

In prezent, situatia e taman pe dos. Si, ca tot veni vorba de filosofie, l-am ascultat pe Rat ilustrand impecabil paradoxul cretanului. Spunea plin de gravitate capitanul nationalei ceva de genul: Se vorbeste prea mult acum, inainte se vorbea mai putin si erau mai multe rezultate si tot asa timp de vreo 10 minute, in care putea sa exerseze niste sprinturi sau pase lungi catre noii fotbalisti romani, care, recunosc, la meciul cu Estonia, cel putin, imi erau mai necunoscuti decat cei ai Ghanei.

Asa ca, romani, sportivi si spectatori deopotriva, taceti!

august 2, 2012

No, you crossed the line, sir!

Vreo cateva zile, un film asteptat cu nesat de o planeta intreaga n-a contat la box office. De ce? Pentru ca un narod a intrat cu arme la o premiera din America si a omorat 12 persoane, ranind grav alte cateva zeci.

In asemenea conditii, teama de a merge la The Dark Knight Rises a parut justificata. Apoi, dupa aceste cateva zile, incasarile au explodat, fapt pe care, desi pare mercantil din partea mea, il consider mai semnificativ decat referundum-ul asta neispravit. Oamenii si-au invins frica si nu l-au lasat pe acel narod sa le strice viata. Nu l-au lasat sa ii traga si pe ei dincolo de acea linie care separa fictiunea de realitate. Este victoria normalitatii impotriva unei incercari inumane si dezgustatoare de a o perturba.

Am auzit voci potrivit carora anterioarele filme Batman ale lui Christopher Nolan sunt de vina ca narodul a intrat in sala de cinema si a omorat oameni, inclusiv o fetita de sase ani: ca e prea violent, ca personajul The Joker este prea pregnant, ca e prea apropiat de lumea reala. Nimic mai fals. Realizatorii acestei tragedii au facut un pariu stilistic care le-a mers: au inlocuit atmosfera comicaresc-usurica a ecranizarilor de dinainte cu una mai intunecata, care exploreaza mai adanc abisul constiintei umane si le-a iesit, totul culminand cu interpretarea fabuloasa a regretatului Heath Ledger.

Da, si eu m-am infiorat de spaima, dar si de placere, urmarindu-i personajul care sterge pe jos cu marii villain-i ai cinematografiei, gen Hannibal Lecter sau Darth Vader, dar nu mi-a trecut nicio clipa prin cap sa fac altceva decat sa gust estetica uratului intr-o forma remarcabila a sa. Insa, undeva, un narod, o fiinta incompleta si frustrata, s-a gandit sa il imite.

Nu ma apuc sa-i dezbat motivatiile sau contextul. Sunt sigur ca expertizele psihiatrice si media, care il vor face mai interesant decat cei ce intreprind  mici si necunoscute acte de bunatate si vitejie, se vor ocupa de asta. Nu vreau sa spun decat ce pedeapsa i-as da.

Pentru tot restul vietii, va fi sprijin pentru toate victimele sale: va fi bona pentru copilul nou-nascut al unuia dintre decedati, va face cumparaturile pentru rudele altuia si ii va imbraca si duce la toaleta pe cei batrani pe care i-a vaduvit de un reazam. Iar intre aceste activitati, in putinul timp liber ramas, va viziona The Dark Knight Rises de trei ori pe zi zilnic, pana o sa-i iasa pe ochi.

P.S. Promit sa revin cu recenzia la The Dark Knight Rises, dar le-am promis unor prieteni ca il vedem impreuna, asa ca mai dureaza un picut :).

iulie 28, 2012

Ce ne mai jucam

Acum cateva saptamani mi-au trecut prin mana si prin fata ochilor doua jocuri pe calculator. Primul dintre acestea este Diablo III, pe care firma Blizzard, in dulcele-i stil clasic, l-a amanat ani de zile, argumentand ca asa il bibileste mai in detaliu. Istoria acestei serii se pierde in negura timpului: mai intai a fost Diablo, care a spart canoanele RPG-ului stufos si l-a dus spre o actiune mai intensa, fara a pierde din vedere o poveste bine inchegata si o atmosfera de efect; a urmat Diablo II, pe care eu, unul, l-am jucat pana la satietate. Reteta predecesorului a fost pastrata si imbunatatita: mai multe tipuri de luptatori, dupa maniile si preferintele fiecaruia, mai multi monstri si mai multe posibilitati de a-ti dezvolta personajul: ori vrajitoare focoasa, ori glaciala, ori barbar care da cu doua sabii mari ori barbar care da cu doua securi si mai mari etc.

Ar fi fost culmea ca realizatorii lui Diablo III sa nu mentina toate astea, dar nu e cazul. Jocul e si mai diversificat si pastreaza acea placere indescriptibila a lozului in plic: bantui pe coclauri si dai omor la monstri, asteptand cu nerabdare sa vezi ce obiect fermecat mai lasa in urma. Nici senzatia brucewillsiana de atotputernicie data de starpierea aproape de unul singur a legiuni intregi de aratari rauvoitoare n-a fost stirbita in vreun fel. Si totusi…

In niciun moment nu m-am putut sustrage senzatiei ca asist la curgerea unui izvor cam secat de idei; povestea nu e rea, dar nici nu te tine cu sufletul la gura, dialogurile nu sunt agramate, dar nici sclipitoare, design-ul nivelelor este dragut, dar ii lipseste un ce sa fie memorabil, iar confictul care sta la baza actiunii pare mai mult o incropeala de ramasite adunate de la jocurile anterioare. Poate ca e normal ca suflul sa se fi pierdut pana la acest al treilea episod, poate m-am maturizat eu sau poate ca toate lucrurile trebuie sfarsite la un moment dat, nu exploatate in nestire.

Al doilea joc e fix la polul opus: are fix 75 de MB, cam cati pixeli redau un coif al barbarului, e indie, adica e realizat de niste persoane care au lucrat pe cont propriu, fara sa-si vare coada vreo firma mare, si se numeste To the Moon. Si e superb.

Povestea e Inception + Memento, dar nu pare nicicum copiata. Doi doctori patrund in mintea unui muribund pentru a-i implanta o amintire, prin care acesta sa isi petreaca ultimele clipe avand convingerea ca si-a realizat un vis al copilariei. Cei doi inceptionisti se ciondanesc intr-una si parcurg anamneza pacientului, descoperind ce bucurii si tristeti a incercat, pentru a gasi momentul cand amintirea poate fi plasata cu succesc.

Grafica jocului este un 2D simplut, vizual vorbind, personajele sunt un pic mai rasarite decat Pac Man, dialogurile sunt numai sub forma de text si, cu toate acestea, To the Moon este o experienta intelectuala si emotionala minunata. Am simtit interes, induiosare, tristete, suspans si dilema si am ras copios. Am uitat de spalatul vaselor si am ignorat durerile de cap care izvorasc din prea mult stat la calculator, pentru ca mai puteam de curiozitate sa vad ce imi mai rezerva To the Moon.

Un joc care are doar 75 de MB!

iulie 18, 2012

Ce-i lipseste Craiovei

Ia sa vedem daca ghiciti. Spatii verzi? Tzzz. Locuri de munca (bune)? Tzzz. Civilizatie? Tzzz. Ce atunci? Un loc unde sa dai cu un baros in ziduri si sa le spargi, fara riscul unei infractiuni de vandalism.

Cand lucram la o anume firma, aveam sediul intr-o zona cu spatii de inchiriat, unde isi mai faceau veacul si alte intreprinderi private. In centrul curtii se afla o cotineata mai rasarita.

Intr-o zi, neavand cheie, ii asteptam afara pe colegii mai bine inzestrati cu astfel de accesorii si cascam gura la un grup de oameni vanjosi, care primisera, pare-se, dispozitia sa darame cotineata cu pricina. Poate ca am fost nedrept cu ea folosind acest termen, mai ales ca avea ziduri din caramida si BCA, bine sudate, fapt pentru care demolatorii ei foloseau un baros.

Intr-un moment de inspiratie pe care logica nu il poate explica, am cerut, cu sfiala, voie sa dau si eu cu barosul intr-o bucata de zid care se incapatana sa ramana in picioare. Zambind prietenos, dar si usor ironic, manuitorul uneltei mi-a inmanat-o. Era infinit mai grea decat imi imaginasem. Am ridicat-o cu chiu cu vai, desi instinctul de mascul m-a facut (sa incerc) sa ascund asta si am lovit zidul cat am putut de tare. Nu cred sa fi ramas vreo celula in corpul meu care sa nu se fi zguduit in momentul impactului; sincer sa fiu, cred ca am suferit mai mult decat zidul, care a ramas nestirbit, spre deosebire de orgoliul meu.

Binevoitor, manuitorul anterior al barosului m-a povatuit: Nu da cu forta, doar lanseaza-l si tine-l sa nu cada, ca e suficient de greu si-si face singur treaba. Dupa acest sfat impecabil, loviturile mele au inceput sa aiba efect, iar zidul sa se imputineze treptat. Mi-e greu sa descriu senzatia de eliberare pe care incercat-o la fiecare lovitura. Era ca si cum toti nervii mei pe colegii care nu mai veneau, pe slujba ingrata, pe lume in general, s-ar fi scurs prin baros. Unde mai pui ca spiritul mi-a parasit corpul, ca sa vada imaginea din exterior si mi-a marturisit la intoarcere ca aveam aerul unei divinitati nordice a tunetului. Ei da!

De-atunci imi staruie in minte o idee: ce-ar fi sa deschid o afacere in folosul comunitatii, care sa permita oamenilor sa-si descarce nervii; un spatiu, undeva in afara Craiovei, cu niste ziduri construite mai mult sau mai putin temeinic (ca sa nu simta unii descurajati) si cu instrumente de distrugere de diferite marimi, pentru bratele oricui.

Cei carora le-am impartasit aceasta aspiratie antreprenoriala s-au uitat la mine cu bunavointa aceea care nu inseala pe nimeni (Lasa-l ca e dus, saracu’), dar e clar ca ei n-au dat niciodata cu barosul si nu stiu cat de bine poate fi.

iunie 28, 2012

Comentariu subiectiv

Randurile de mai jos contin trimiteri aproape laudative la adresa persoanei mele, asa ca ii rog pe cei care nu-mi suporta egocentrismul sa sara direct la „Ceea ce ma…”.

Pentru restul am doua povestioare. In prima se facea ca sunt la admiterea la liceu si primesc la literatura ceva ce suna cam asa: Comentati expozitiunea din Miorita. Eu, ca omul pregatit temeinic, stiam ca expozitiunea este primul moment al subiectului, in care se stabilesc locul, timpul si spatiul, asa ca am comentat pe larg prima bucata din Miorita, adunand vreo doua pagini si. La iesire, ma intreaba bestiala mea mama, cu un zambet nelinistit pe fata: Ce scrisasi la Miorita? Ca unii cred ca trebuia sa comentezi intreaga poezie. Cum asa, expozitiunea nu e de colo pana colo? Ba da, dar au fost foarte multi tocilari care au scris tot si s-ar putea ca asta sa se considere rezolvarea corecta. Credeti ca am facut vreo petitie? Nu, am asteptat cu aceeasi emotie rezultatele, care au fost bune.

A doua povestioara are loc mai tarziu, cand eram prin facultate. Primim un subiect la un examen, care viza o bucata dintr-o perioada pe care o studiasem cu un anume profesor. Scriu fix la obiect si ies din sala sa stau de taina cu colegii si colegele. Una imi zice: eu am scris tot cursul, ca sa fiu sigura. Alta la fel. Altul imi spune: si eu am scris tot, ca oricum nu imi aduceam aminte prea multe exact despre ce ne-a dat. Si tot asa, trei sferturi dintre colegii mei au mers la sigur. Credeti ca am facut vreo petitie si m-am dus la profesor sa ii explic? Nicidecum, mi-am luat o bere si am asteptat. Cand sa ne dea rezultatele, intra profesorul, pe vremea aceea ditamai directorul la Arhivele Nationale, si spune: Mai, nu mai scrieti tot, scrieti exact ce vi s-a cerut. Asa m-am ales cu una dintre cele mai misto amintiri ale mele din facultate, pe parte academica, bineinteles.

Acum sa trecem si la subiectul nostru actual. Sau, mai bine zis, la subiectiva.

S-a dat urmatoare fraza la testarea nationala:

Ceea ce ma jeneaza este dificultatea rasfoirii.

Si s-a cerut sa se precizeze tipul propozitiei subordonate. E subiectiva toata ziua, si daca se gasesc argumente ca ar putea fi si predicativa, palesc datorita pozitiei ei in fraza. Desi limba noastra romaneasca este mai flexibila decat engleza, bunaoara, tot are o topica in care subiectul este primul. Dar nu, s-au gasit destui care au gandit prea mult si care s-zu zbarlit impreuna cu parintii ca a fost fraza prea ambigua. Dupa ce a invocat si argumentul retard al acuzarii predecesorului, ministrul s-a gandit ca or fi cateva zeci de mii de parinti ale caror odoare si-ar vedea sansele de a intra la liceu compromise de o amarata de subordonata si ca e perioada electorala, si a cedat presiunilor.

Ca urmare, din acest moment, aveti liber la contestat orice. Daca nu va place ca 2 + 2 = 4, sunt sigur ca se poate rezolva ceva cu vreun manuscris pierdut al lui Leibnitz.

Parintilor care deja spumega de indignare ca subiectiva ar dauna la evolutia ulterioara a progeniturii, le spun ca odraslele lor tocmai au ratat o sansa sa invete ca viata insasi e ambigua si, mhm, subiectiva.

Iar daca nici asta nu le place, mai am o povestioara. Dupa ce a absolvit scoala de la Brienne, Napoleon Bonaparte a aplicat pentru marina. Neavand note suficient de mari si nici neam prea de soi, a picat. A stat un an pe bara, a intrat in artilerie si a ajuns cineva de care au auzit si cei care au luat subiectiva si cei care au luat predicativa. Daca ar fi ajuns la marina, probabil ramanea doar un nume in istoria navala a Frantei, distingandu-se prin faptul ca si-o lua in mod constant de la Horatio Nelson et comp.

iunie 19, 2012

Ce-am vazut pe la Euro pana acum

Unul dintre cele mai frumoasa bancuri pe care le cunosc e urmatorul:

Stalin moare si ajunge sa dea socoteala pentru pacatele sale, asa ca e osandit sa mature prin iad. La un moment dat, in plin exercitiu al functiunii, il vede pe Hitler stand la un birou, rasfoind de zor intr-o carte si scriind cu verva pe niste coli mari.

Suparat, Stalin cere o audienta la Dumnezeu:

– Doamne, sunt un mare ticalos, stiu si merit sa dau cu matura prin iad, dar pe Hitler, care e un ticalos cel putin la fel de mare ca mine, l-ai pus la munca de birou!

– Lasa, draga Iosif Vissarionovici, crezi ca lui Adolf ii e usor sa faca traducerea Capitalului in ebraica?

In perioada asta, o alta pedeapsa foarte potrivita pentru Hitler ar fi sa vada selectionata Germaniei. Jerome Boateng, Mesut Ozil, Mario Gomez, Lukas Podolski; chiar si acum imi vine sa rad, imaginandu-mi mustacioara-i tremurand de furie. Inca si mai dureros pentru el ar fi sa constate ca acesti venetici nu numai ca nu strica vigurosul spirit teuton, dar chiar fac din Germania principala favorita la castigarea titlului european.

Numai sa nu se impiedice pe parcurs. In primul rand de propria trufie, pe care am vazut-o oglindita un picut pe fetele celor mai sus mentionati, dar si pe ale unora cu nume mai de bastinasi, gen Thomas Muller sau Manuel Neuer. Apoi ar mai fi celelalte pretendente.

Spania practica acelasi fotbal care le-a mai adus un astfel de titlu, precum siunul mondial, dar, mai ales datorita esecurilor lui Real Madrid si FC Barcelona (care compun selectionata iberica aproape in totalitate) in cupele europene, e privita precum Roger Federer cel de peste 30 de ani de catre ceilalti tenismeni: exceptionala, valoroasa, dar de batut.

Italia nu are nume mari cu care sa castige campionatul european; de fapt, ignoranta mea in ceea ce-i priveste lotul e atat de mare, incat, in fara de colosalul Gianluigi Buffon, nu mai stiu decat ca in atac ii au pe Cassano si Balotelli. Q.E.D.

Fata de Zidane, Lizarazu et. comp., generatia actuala a Frantei imi pare a fi plina de epigoni fara prea multe sanse la titlu, iar Anglia are jucatori exceptionali, dar ii lipseste un I don’t know what ca sa fie o echipa mare. Nu cred ca Danemarcei ii mai iese figura de acum 20 de ani, tocmai pentru ca nu mai vine de pe plaja, ci din cantonament, iar echipele din centrul si estul Europei se tin batoase, dar sa vedem cat le mai merge.

O ironie grandioasa pe care aproape mi-o doresc ar fi sa castige Grecia. Chiar practicand acelasi fotbal oribil ca in 2004, n-are importanta. Sa triumfe la Euro exact tara care se pregateste sa iasa din Euro ar fi o gluma mult prea buna.

Sambata, 23 iunie, Craiova Forum sarbatoreste 8 ani de existenta si organizeaza o petrecere la terase Restaurantului Craiova, incepand cu ora 12:00. Legatura logica?

Si privind la Euro, si participand la petrecerea CF, poti manca mici si bea bere.

Nota Bene! Articolul e scris intr-un moment cand etapa ultimelor meciuri din grupa nu se incheiase, asa ca iertate fie-mi pronosticurile si judecatile de valoare eronate!

iunie 12, 2012

RMA – live text din memorie*

Mai devreme in acea zi: Merg spre serviciu si sunt potopit de musculite, mai ales ca mi-am pus pe mine tricoul de firma cel viu colorat, oare Vodahmhmhmh o fi sponsor la RMA?

Cateva ore mai tarziu: Bubuieli intermintente razbat pana la birou si diverse voci false exerseaza live! Spiritul critic imi spune: la astia vrei sa mergi diseara? Curiozitatea imi spune: Hai sa mergem, sa aflam cine sunt, sa avem de cine rade. Curiozitatea invinge.

20.30: Plec spre RMA. Suvoaie de cetateni curg pe strazi spre Piata Socio-Umana, de parca un maelstrom interdimensional s-ar fi deschis pe locul unde se odihnea odinioara potentul cal al lui Mihai Voda Viteazul.

20.40: Dinspre English Park, dau sa intru in piata, luptand cu melasa de oameni care se misca in toate directiile; un tip imi strecoara subversiv un pix si imi sopteste: Voteaza cutare!

20.45: In zona aceluiasi colt, niste spirite protestatare elevate (adica de pe la etajul 6-7) dau drumul unui banner care abate atentia multimii; n-am pozitie sa vad ce scrie, dar pot sa intuiesc ca e acelasi lucru pe care l-au afisat destui, inclusiv pieptul generos al unei anume candidate.

21.00: Primul moment muzical la care asist integral: niste aia cu maestrul George Nicolescu. Prea mult timp alocat alora, prea putin maestrului.

21.15: Miscari browniene ale populatiei; persoanele filiforme sunt avantajate.

21.20: Pe scena apare ALEX MICA! Alex Mica??? Alex Mica!!! La nici doua minute, un jandarm isi face loc printre noi, purtand o pubera lesinata. La Michael Jackson mai zic, dar la ALEX MICA!?

21.25: Alex Mica il invoca pe cel mai important om din viata lui: A(Dony)s, judecand dupa urletele habotnicelor din primele randuri; faza cu „cel mai important” mi-aduce aminte fara sa vreau cum l-a intampinat Leonard Miron pe unul care dadea note la Eurovision: Ciao, Bello!

22.00: Moment planuit a fi de maxim extaz: 2 Sud-Est reuniti din nou pe scena; analizand media de varsta a publicului si socotind ca eu dadeam admiterea la liceu cand baietii produceau slagar dupa slagar, lipsa entuziasmului e explicabila.

22.10: Miscarile browniene ale populatiei continua; persoanele filiforme sunt avantajate.

22.15: Unul dintre aia si maestrul George Nicolescu vin sa dea un premiu; maestrul stie sa faca show si cand nu canta. Laureatul: ALEX MICA! Alex Mica??? Alex Mica!!!

22.30: Andreea Banica, insasi personificarea conceptului de MILF, apare in duet cu Laurentiu Nuţă, Luţă, Guţă, Muţă, Vuţă, Buţă. Inca un lesin: un puber, de data aceasta de sex masculin, purtat pe brate spre meleaguri cu mai mult oxigen; care, intr-adevar, lipseste, inlocuit fiind de o varietate uimitiare de miresme umane.

22.45: Dau sa plec din piata. Miscarea browniana, care nu a incetat niciodata, imi modeleaza traseul, de care reusesc totusi sa ma tin; ciunga lipita de talpi aduna cu obstinatie orice pliant de pe jos, electoral sau comercial, fara discriminare, asa ca, prin English Park, deja astept sa vina zapezile, ca talpici am.

23.00: Ajung acasa, dau drumul la televizor si comut pe canalul care transmite RMA in direct; ai putea sa juri ca e un spectacol chiar tare.

Sa ne revedem cu bine la urmatorul RMA. Sau poate nu.

*Orele sunt orientativ-fictive.

iunie 5, 2012

10 motive sa mergi la vot pe 10 iunie

Da, recunosc, nu e cel mai original titlu si nu e nici cel mai original concept. Cu ce ma laud eu (ca doar e campanie electorala si am, deci, dezlegare) e preocuparea pentru gandirea laterala, pentru care m-am folosit de cartea lui Gustave Le Bon, Sase palarii ganditoare.

1. Daca mergi la vot, ti se pun niste mici abtibilduri pe dosul cartii de identitate. Daca mergi in mod constant, se va umple de astfel de marturii ale spiritului civic, iar cand te vei deplasa la vreo doamna de la vreo institutie publica si vei avea nevoie sa prezinti un act de identitate, vei constata ca dosul plin de „votat” va smulge un zambet plin de simpatie si va cataliza o atitudine mai binevitoare.

2. Daca mergi la vot, te intalnesti cu vecinii de prin zona circumscriptiei electorale, iar dupa aceea, cand mai dai cu ochii de ei, veti zambi complice si, cine stie, poate veti schimba doua vorbe.

3. Ca veni vorba de vecini, poate, printre acestia, e vreo persoana de sex opus pe care nu ai avut niciodata curaj sa o abordezi. Acolo, in sectia de votare, privirile vi se vor intalni pentru o clipa, mainile vi se vor atinge cand unul va preda stampila, iar celalalt se va pregati sa o ia. De aici si pana la a intra in vorba, a iesi la un suc, a ajunge sa fiti impreuna, a va casatori si a face copii pe care sa-i invatati sa mearga la vot nu mai e decat un pas.

4. Daca mergi la vot, pe tidula cu numele candidatilor iti poti exprima opinii ge genul: S* v*f*t m**a-n c*r la toti!”, avand certitudinea ca mai mult de o persoana va lua cunostinta de ea.

5. Daca esti vreun timid care nutreste in secret ambitii politice, mergi la vot si, pe aceeasi tidula, poti desena o casuta cu numele tau si un logo improvizat si te poti vota singur.

6. Daca iti exprimi votul, il anihilezi pe al badaranului/necioplitului/incultului care a aruncat tigara din masina fix pe geaca ta de fas cea noua.

7. Daca mergi la vot, vei avea dupa aceea o arma letala impotriva amicului agasant care, invariabil,  la fiecare iesire in oras incepe s-o dea pe „nimic nu merge in tara asta”. Dupa ce il vei fi lasat sa-si improaste invectivele deprimante, il poti intreba cu o malitiozitate usor mascata: Auzi, da’ tu la vot ai fost?

8. Daca mergi la vot, vei lasa naibii Diablo 3 ala (sau 2 daca sunteti, ca mine, un nostalgic fara o configuratie prea puternica) si iti vei odihni muschii ciliari, iesind un pic la aer.

9. Mergand la vot ii vei da dreptate lui Aristotel (cine nu vrea sa faca asta, simtind ca, implicit, si Aristotel ii da dreptate la randul sau), care spune ca virtutea este un obicei si vine din practica.

Daca mergi la vot, vei avea ocazia sa reflectezi asupra cat de fragila si consistenta este democratia si cat de insignifianti si puternici sunt oamenii care  o compun.

O campanie Craiova Forum.

« Pagina anterioarăPagina următoare »

Blog la WordPress.com.