Depravarea ca arta

Odata la cativa ani, filmele angrenate in competitia pentru Oscaruri par a fi lovite de un morb al negativitatii sau de pasiuni anti-sociale. Se intampla in anul cu There is no Country for Old Men si mi se pare ca se intampla si acum.

Sa luam The Wolf of Wall Street, bunaoara. In aceasta poveste a unui intreprinzator broker care a facut ceva cu niste actiuni nelistate, n-am inteles prea bine, incat sa castige o gramada exasperanta de bani, se perinda toate cocalarismele si deviatiile pe care vi le puteti imagina, plus cateva care nu v-ar fi trecut prin cap nici la o sedinta de brainstorming vulgar. Si cand te gandesti ca Scorsese voia la un moment dat sa se faca preot!

Per ansamblu, am inteles cum functioneaza filmul, deloc ca o biografie, cat mai ales ca o demonstratie despre divertismentul si absurditatile pe care le poate genera figura de stil numita hiperbola. In ceea ce ma priveste, o jumatate de film a mers impecabil, am ras atat de mult, incat am simtit ca imi amortesc pometii, apoi a dat chix, obligandu-ma sa privesc cu lehamite acelasi gen de scene care, pana cu putin timp inainte, ma amuzasera teribil. O forfecare de-o ora ar fi prins tare bine la impresia generala.

In rolul principal, un Leonardo DiCaprio pe amfetamine. De fapt, nu e un rol, ci o ingramadire de oratorie desantata, cabotinisme si concupiscenta, care urmeaza acelasi traseu ca al filmului: jumatate din timp te tii cu mana de burta, jumatate cu mana de falca. Eforturile-i supraomenesti nu au trecut neobservate de membrii Academiei, care l-au nominalizat, desi castigator pare a fi Matthew McConaughey, un veritabil miracol, al sex-simbolului talamb evoluat in actor de calibru, dovada fiind si scena din debutul lui The Wolf of Wall Street, cu lectia sa ireverentioasa despre secretule succesului in brokeraj.

Leo e secondat de o distributie la fel de nabadioasa, in frunte cu Jonah Hill, grasomega simpaticu’ (© bestiala mea sora), si el protagonistul catorva momente dezastruos de comice, dar si al unora mult peste limita absurdului, si din care mai fac parte a-pe-ti-san-ta Margot Robbie sau pururea fermecatorul Jean Dujardin.

De apreciat la The Wolf of Wall Street este ca nu insista prea mult pe inevitabila si cliseistica decadere a celui care si-a cladit succesul pe minciuna, ba chiar, dupa trei ore halucinogene, prin scena de final, ne da niste zeama de potroaca sa ne trezim.

Pe langa pelicula de fata, sa vedem ce-avem pana acum: Gravity, Captain Phillips, 12 Years a Slave. Mai trebuie, mai trebuie, pana sa ne putem avanta in pronosticuri fara sorti de izbanda.