Caiet de insemnari

iunie 17, 2013

Filmand culorile

Lust for life1E o sarcina foarte dificila sa redai viata lui Van Gogh (indisolubil legata de opera pe care a plasmuit-o) cu un mediu vizual. Lui Irving Stone i-a iesit in Bucuria vietii, pentru ca jongleaza cu alte mijloace, cu litere, cuvinte, fraze si tot ce decurge din ele. Dar un film opereaza intr-o sfera apropiata de a picturii, iar intensitatea halucinanta a culorilor olandezului e greu de egalat. Unde mai pui ca, precum un aisberg, viata sa si-a derulat teribila inclestare in interior, iar faimoasele gesturi din exterior, precum taiatul urechii sau certurile cu Gaugain n-au fost decat expresii ale acesteia.

In atare conditii, Lust for Life e un film care trebuie privit cu ingaduinta, pentru ca e un demers ingrat, dar care reuseste aproximativ. Povestea o urmeaza pe cea a romanului lui Irving Stone, cu aceleasi omisiuni (necesare, de altfel) sau accentuari care au caracterizat o alta ecranizare a unui roman al acestuia, The Agony and the Ecstasy.

Regia lui Vincente Minelli penduleaza intre didactic si pictural; exista o preocupare constanta de a prezenta amanunte din lucrarile lui Van Gogh, fie prin peisaje mai apasat luminate, fie prin personaje discret plasate in colturi de cadre. Pentru un cunoscator mediu al operei olandezului e o placere sa ii regasesti pe doctorul Gachet (Everett Sloane, intr-un rolisor scurt si de efect), pe Pere Tanguy sau pe zuavii din Arles. Altminteri, tot acest periplu are fie efectul scontat, de a deschide apetitul pentru arta, fie pe acela de a da impresia de supraincarcare.

Lust for life2

Kirk Douglas nu ar parea cea mai inspirata alegere pentru rolul principal, dar, cu tot aerul de star macho de care nu s-a putut dezbara niciodata, acest mare actor gaseste o cale sa redea un spirit chinuit si entuziast, care nu isi gaseste locul pe lume si care isi afla refugiul in pictura. Ce spuneam la inceput despre filmul per ansamblu se aplica si lui, ba chiar aceasta indulgenta nu mai e necesara cand Van Gogh al lui Kirk Douglas imparte scenele cu Paul Gaugain al lui Anthony Quinn.

E ceva colosal in aceste minute cand doi extraordinari artisti ii reinvie pe alti doi. Sunt momentele de gratie ale peliculei, cand Lust for Life sau Bucuria vietii se transforma din metafora in realitate.

Viata e un privilegiu de care trebuie sa ne bucuram in orice moment.

Paul Gaugain (Omul cu boneta rosie) - tabloude Van Gogh

Paul Gaugain (Omul cu boneta rosie) – tablou de Van Gogh

Van Gogh pictand floarea-soarelui - tablou de Gaugain

Van Gogh pictand floarea-soarelui – tablou de Gaugain

iunie 13, 2013

Sa ne descretim fruntile

La biroul de traduceri din Craiova avem de lucru, dar nu ne plangem, deoarece ne place. Asta nu inseamna ca, uneori, traducatorii nostri autorizati din Craiova nu simt nevoia sa-si descreteasca fruntile in timp ce isi maseaza incheieturile dupa atat tradus. Si ce poate fi mai bun pentru a te relaxa decat niste poante despre propria breasla sau despre activitatea ei?

Iata cateva dintre glumele preferate ale traducatorilor din Craiova

Continuarea pe www.biroutraducericraiova.wordpress.com.

iunie 12, 2013

O borna in istorie

Quo Vadis1Exista filme care, fara sa fie capodopere, reprezinta momente remarcabile in istoria acestei arte si, de aceea, nu trebuie ocolite. Quo Vadis (1951) este unul dintre ele pentru ca apartine seriei de productii grandioase in cel mai pur sens al cuvantului, in care se desfasurau forte impresionante, in care nu se facea economie de cadre, de decoruri si de costume.

Povestea este cea din romanul lui Henryk Sienkiewicz, doar ca e mai simplificata si mai lejera, menita sa intretina si doar tangential sa transmita adevaruri adanci.

Distributia este de cea mai inalta calitate: Robert Taylor, aratos si militaros de la natura, e comandantul roman care se indragosteste de tanara crestina Ligia, interpretata de Deborah Kerr, una dintre cele mai gratioase doamne ale cinematografiei, intr-un rol sub imensele ei capacitati artistice, dar pe care il desfasoara cu un superb amestec de intensitate si timiditate. Prima intalnire dintre cei doi este excelent jucata, stand sub semnul unei atractii inevitabile, dar si a barierelor care ii stau in cale: agresivitatea lui cazona vs. pretentia ei ca relatia sa vina din profunzimea sufletului si nu din simpla contemplare a trupului. O ciocnire de atitudini care e veche de cand lumea si se va sfarsi doar odata cu lumea.

Idila celor doi, in care el parcurge o transformare sufleteasca si intelege puterea credintei si a solidaritatii intre oameni, are loc pe fondul raspandirii pline de asperitati a crestinismului intr-un Imperiu Roman degenerat si despiritualizat, condus de un imparatul sarit Nero (Peter Ustinov), posesor al unor mari veleitati de artist, care se vede impulsionat involuntar de patricianul elegant Petronius (Leo Genn) sa arda Roma pentru a gasi o inspiratie mai dihai decat a lui Homer in fata Troiei.

Quo Vadis3

Aceste doua personaje secundare domina componenta artistica a filmului: Leo Genn e cinismul retinut in persoana, al carui scop in viata e sa o observe cu un zambet ironic in coltul gurii si care mimeaza servilismul pentru a se feri de toanele unui dezaxat cu putere. Peter Ustinov e la polul opus, abunda in histrionisme si reuseste o performanta aparte – desi simplist pozitionat ca Antihristul inca din debutul filmului, Nero al lui Ustinov ne devine, daca nu simpatic, atunci interesant, tocmai datorita bogatiei sale expresive, fie ea si pusa in slujba redarii unuia dintre acei bolnavi care ne guverneaza. E ceva similar cu performanta lui Heath Ledger din The Dark Knight, un personaj, nu neaparat pozitiv, dimpotriva, care se materializeaza in fata noastra, transcende simpla conditie de componenta a unei naratiuni, tocmai pentru ca actorul face o treaba atat de buna.

Ce m-a impresionat inca de cand eram mic si am vazut pentru prima oara Quo Vadis a fost anvergura la care este realizat cadrul in care se desfasoara aceasta poveste deopotriva tragica si inaltatoare. Exemple ar fi multe, de la scena triumfului la cea a martiriului crestinilor in arena, dar un amanunt care mi-a ramas in minte e imaginea Popaeei (nevasta lui Nero, interpretata cu aplomb concupiscent si cruzime de Patricia Laffan) care tine in zgarda doi leoparzi. Sper ca aceia care se ingramadesc sa isi ia animale de companie sa nu vada acest film, sa nu le dea idei.

Quo Vadis4

Muzica din Quo Vadis e puternica si insoteste excelent actiunea, deoarece compozitorul Miklos Rozsa a inclus in ariile coloanei sonore melodii grecesti antice, grave si impunatoare.

Despre mesajul religios e greu de discutat: una era situatia in 1896, cand a aparut cartea lui Sienkiewicz, alta era in 1951, cand a aparut filmul, alta este acum.

Dar oricine poate fi de acord ca, in magnifica istorie a cinematografiei, Quo Vadis este o borna asupra careia merita sa te opresti.

Quo Vadis2

iunie 11, 2013

Putem vorbi cu delfinii?

La biroul de traduceri din Craiova vine deseori cate un coleg cu o idee care starneste atentia si, nu rareori, dezbateri intre traducatorii autorizati din Craiova. Acest inceput de saptamana a fost martorul unei ipoteze cel putin inedite: putem oare realiza o comunicare reala cu delfinii?

Continuarea pe www.biroutraducericraiova.wordpress.com

iunie 4, 2013

Dragoste de oameni remarcabili

comoara-grecilorScriam altundeva pe acest blog un citat al lui Marguerite Yourcenar potrivit caruia pasiunea pentru istorie este o forma de dragoste de oameni. Daca e pe asa, atunci Irving Stone a fost unul dintre cei mai iubareti scriitori ai tuturor timpurilor.

El a brevetat expresia „agonie si extaz”, care e obligatorie pentru comentatorii sportivi, si s-a aplecat cu netarmurita pasiunea asupra unui damnat genial al artei, Van Gogh. In Comoara grecilor scriitorul american il ia in vizor pe Heinrich Schliemann, neamtul maniac dupa Homer, care a vrut sa descopere Troia si, spre stupefactia celor care il credeau nebun, a reusit.

Romanul abunda in descrieri de sapaturi arheologice, proces care n-are nimic palpitant cand il citesti, dar Irving Stone n-a avut numai o uimitoare capacitate de a transforma istoria in istorii accesibile, dar a avut si un dram de fler scriitoricesc, asa ca isi construieste actiunea din Comoara grecilor pe relatia dintre Schliemann si mult mai tanara sa sotie, Sofia, o grecoaica pregatita pentru un mariaj obisnuit, care se vede, insa, atrasa intr-o activitate exclusiv masculina pana in acel moment, care ii devine draga treptat.

Relatia dintre cei doi, departe de a fi perfecta, este ce umanizeaza povestea unor excavatii a caror descriere, ma vad din nou nevoit sa recunosc, au darul sa extenueze chiar si pe cineva care a participat la asa ceva. Merita insa un prelung laudatio stradania scriitorului de a transforma descrierile lucrarilor de la Isarlik si Micene, redactate de Schliemann insusi, in material narativ.

Stone nu insista prea mult asupra controversei care inca il inconjoara pe neamt, referitor la modul cum a sustras comorile Troiei de sub nasul turcilor pe teritoriul carora le descoperise sau la presupusa contrafacere a unor artefacte acum deja consacrate. Aici e punctul in care scriitorul se intalneste cu istoricul – un istoric prezinta faptele sine ira et studio, iar un scriitor le lasa cititorilor privilegiul propriilor concluzii.

Ale mele sunt cam asa: fara sa fi fost vreo persoana prea agreabila, Heinrich Schliemann a dovedit ca suficienta staruinta (a.k.a incapatanare) te poate aduce in situatia de a-ti apropia visele de realitate. Dar iti trebuie bani de cheltuit, multi de tot. Si o nevasta intelegatoare.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru incursiunea in viata unui mare visator.

Lost in Translation

Unul dintre filmele care ne place foarte mult in cadrul biroului de traduceri autorizate din Craiova este Lost in Translation. Nu ca ne-am fi gasit vreodata pierduti in vreo traducere autorizata in Craiova, nici gand, dar pelicula regizata si scrisa de Sofia Coppola (ce familie ilustra a cinematografiei!) ne-a pus pe ganduri…

Continuarea pe www.biroutraducericraiova.wordpress.com

iunie 1, 2013

Sa privim pictura! (LXXXIII)

Vedere din Toledo

Vedere din Toledo

Daca vremea nu ne mai slabeste cu toanele ei si ne da metabolismul peste cap, hai macar sa admiram o pictura care, meteorologic vorbind, se potriveste.

Vedere din Toledo de El Greco este un peisaj aparte, prin dihotomia dintre verde si cenusiu, dintre natura in floare si furtuna care sta sa vie si care a acaparat deja partea umana. Umbrele care cad pe cladirile din oras sunt subtil redate si as putea sa jur ca le-am vazut zilele aceastea, cand, dintr-o data, atmosfera insorita de pranz s-a cufundat in bezna, de parca intunericul lui Ragnarok s-ar fi abatut asupra Romanicii.

El Greco are un asa penel, incat parca iti umple narile cu umiditatea agresiva a norilor, a caror configuratie si luminozitate difuza coplesesc si pe cel mai inflacarat adept al vreunui cult solar.

Fara a avea neaparat perspectiva, Vedere din Toledo este o imagine sinuoasa, care iti face respiratia sa se ingreuneze in  mod placut, de parca ai escalada aievea dealurile care conduc spre acest oras impietrit si fascinant.

« Pagina anterioară

Blog la WordPress.com.