Caiet de insemnari

Martie 11, 2012

Un alt soi de Candide

Oare cum s-ar fi vazut actiunea din Mandrie si prejudecata din perspectiva domnului Bennet, flegmaticul pater familias care are de gestionat marea de pasiuni a femelelor din viata sa?

Vicarul din Wakefield ar fi o varianta in privinta asta, dar o atare perspectiva ar acoperi doar o latura a romanului lui Oliver Goldsmith. Inca din prolog, autorul se pozitioneaza intr-un mod ciudat; deplange materialismul si opulenta epocii sale (ca o idee colaterala, daca rupeti pagina asta si o alipiti unui roman postmodern, tot se potriveste, semn ca hedonismul e un cal de bataie perpetuu) si se recomanda ca un om cu inclinatii spirituale si deloc spectaculoase.

De obicei nu compar cartea cu personalitatea autorului decat dupa ce impresia pur artistica mi se cristalizeaza in minte, dar acum, am simtit ca sub umilinta primei pagini se ascunde o vanitate sporita si usor frustrata, deci interesanta. Un pic de documentare, realizata chiar in perioada cand inca mai citeam cartea, mi-a hranit dorinta de a deslusi caracterul unei persoane de mult decedate din randurile literare sub care s-a pitit.

Vicarul din Wakefield prezinta o suita de mondenitati provinciale, napaste economice, dezastre amoroase si solutionari fericite care o inrudesc cu romanele lui Jane Austen sau cu piesele lui Moliere. Naratorul face diferenta, prin faptul ca nu e vreun cronicar impartial, ci isi desarta si desaga sa plina de calitati si defecte in cursul actiuni. E cand lucid, cand naiv, cand revoltat, cand plin de compasiune crestineasca, cand modest, cand plin de el, tot timpul familist convins si generos. In goana dupa a da nastere unui personaj care sa fie pe placul publicului, dar si incapabil sa reziste tentatiei de a se exprima pe sine, Oliver Goldsmith a creat o figura umana care poate fascina si astazi prin complexitate, pentru ca reducerea unei personalitati la cateva trasaturi schematice este doar o conventie menita sa usureze ingrata munca a psihologilor si psihoterapeutilor.

Remarcile vicarului si, implicit, ale lui Goldsmith, asupra impulsurilor nocive ale celor bogati sunt, de asemenea, foarte actuale si, dupa ce placerea de a regasi idei a caror valabilitate poate fi probata si astazi intr-o carte de la 1766 a lasat loc reflectiei, am cam inceput sa deslusesc drama vietii autorului. Un tip inteligent, fara doar si poate, care n-a avut suficienti bani, incat sa patrunda in cercurile de sus, dar a avut prea multa minte si prea multa cultura ca sa isi gaseasca mangaierea in cele de jos. Pe langa existenta in acest insuportabil interstitiu, a mai si cazut in greseala de a crede ca acela care are dreptate trebuie neaparat sa aiba si succes.

Am intalnit multi oameni de acest gen si inca nu m-am hotarat daca sa ii condamn sau sa imi para rau de ei. Lui Oliver Goldsmith, insa, nu pot decat sa-i fiu recunoscator pentru o carte excelenta, care chiar te face sa crezi ca exista o alternativa la fericirea data de bani.

Recenzie care participa la campania vALLuntar.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: