Caiet de insemnari

Mai 26, 2011

(CONCURS) 5 statuete in loc de una

Uitandu-ma prin istoricul premiilor Oscar, am constatat ca au existat numeroase editii cand, daca as fi fost stapanul absolut al Academiei, parca nu m-ar fi lasat inima sa dau doar o statueta pentru cel mai bun film, ci le-as fi dat tuturor celor 5 candidate cate una.

Asa ca, impreuna cu prietenii de la libraria online Libris, lansez concursul 5 statuete in loc de una, care are un premiu mai mult decat tentant – 1001 de filme de vazut intr-o viata (cand am vazut albumul asta prima data intr-o librarie, am stat o ORA sa-l rasfoiesc).

Ca sa participati la acest concurs, trebuie sa lasati un comentariu la acest articol, in care sa precizati un an din istoria Oscarurilor, filmele de atunci si, cel mai important, de ce credeti voi ca fiecare dintre ele ar fi meritat statueta cea mai importanta.

Va castiga acela care va intruni aceste conditii:

– va da informatii exacte – adica sa nu bage Braveheart si Gladiator in acelasi an, iar la capitolul asta nu cred sa fie probleme, dar, oricum, va recomand IMDB-ul, ca sursa de documentare;

– va oferi cea mai frumoasa, cea mai argumentata, cea mai originala, pe scurt, cea mai cumva, pledoarie pentru alegerea sa.

Ca sa va distingeti participarea la concurs de eventuale alte comentarii, aveti grija ca primul rand al textului vostru sa fie „PENTRU CONCURS”.

Daca vreti sa va referiti la vreun an cand candidau 10 filme, cum se intampla la inceputurile acestui premiu si in zilele noastre, de cativa ani, puteti sa va referiti doar la 5 pelicule, ca, daca stati sa spuneti ceva la toate, mi-e ca va plictisiti si renuntati :).

Indiferent ca sunteti persoane pe care le cunosc personal, pe care le stiu din mediul online sau cu care n-am avut nicio treaba pana acum, singurul avantaj pe care vi-l puteti crea este dat de ce scrieti.

Concursul dureaza pana pe 17 iunie 2011, iar castigatorul va fi anuntat pe data de 18 iunie.

Atunci o sa va spun si opinia mea, proprie si personala, despre provocarea din titlu.

VA UREZ INSPIRATIE MAXIMA! 🙂

REZULTATUL CONCURSULUI:

Desi nu au fost multi participanti, mi-a fost greu sa decid, pentru ca sarcina pe care si-au asumat-o nu a fost usoara si a presupus ceva efort.

Dar, dupa lungi deliberari, am hotarat sa ii acord premiul Ancai Ungurenus, pentru pasiunea usor intunecata pe care a pus-o in a-si exprima opinia.

Felicitari ei, dar si tuturor participantilor si va mai astept la concursuri de-astea „enervant de grele” (expresia ii apartine unei amice, pe care o tenta premiul, dar n-a avut suficienta incredere in propriile pareri si i-a fost lene sa se documenteze un pic :P).

Opinia mea:

Asa cum va promiteam la inceput, au fost destui ani in istoria Oscarurilor cand cursa pentru cel mai bun film mi s-a parut stransa, dar 1965 mi se pare a fi cel mai remarcabil. Uitati si motivele:

My Fair Lady – castigatorul, un musical construit dupa schema ratusca cea urata care se transforma intr-o lebada frumoasa, cu dialoguri savuroase, melodii excelent integrate in actiune si cu interpretari sublime; Rex Harrison e seducator prin aroganta si misoginismul care se suprapun unor eficace metode pedagogice, Audrey Hepburn e delicioasa in transformarea ei de la o florareasa mahalagioaica la o suava si delicata printesa pe care contemporanii o cred de prin estul Europei, iar restul distributiei intregeste pe masura o creatie care te binedispune pana in varful unghiilor.

Mary Poppins – un alt musical, dar unul care exploreaza fantasticul intr-un mod care bate la fund toate fanteziile tâmpiţele din ziua de azi. E uimitor si fascinant sa vezi pana unde poate merge imaginatia umana, iar mie ar trebui sa mi se spele creierul ca sa pot disocia personajul Mary Poppins de Julie Andrews, care pare ca s-a nascut pentru rolul asta. A, si sa nu uit: Supercalifragilisticexpialidocious :).

Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb – cred ca sunteti de acord cu mine ca titlul e suficient sa te atraga inexorabil. Iar dupa ce il vedeti, veti experimenta bizara senzatia de a rade cu hohote cu fiori reci la sira spinarii; n-o mai fi Razboi Rece, dar pericol nuclear exista, iar filmul lui Kubrick ne arata cat de mult atarna viata noastra de toanele si maniile catorva potentati. Care au nume care de care mai hilare (presedintele Merkin Muffley, colonelul Lionel Mandrake, generalul Jack Ripper sau colonelul Bat Guano) si care sunt interpretati fabulos de Peter Sellers (in tripul rol), George C. Scott, Slim Pickens sau Sterling Hayden.

Becket – marii nedreptatiti ai premiiilor Oscar, Peter O’Toole si Richard Burton compun un duel grandios, nu numai din punct de vedere actoricesc, dar si din cel al valorilor pe care le intruchipeaza: ambitie vs. credinta, prietenie vs. datorie. Filmul e fastuos, elegant, subtil (scenariul se bazeaza pe o piesa de Jean Anouilh), iar intr-o singura aparitie de cateva minute, John Gielgud, in rolul regelui Frantei, contureaza cea mai simpatica intruchipare a duplicitatii pe care am vazut-o vreodata.

Zorba the Greek – daca nu l-ati vazut in intregime, sigur stiti scena de final, din care ati incercat sa invatati sirtaki, ca sa va dati mari la petreceri. Dar dansul nu e decat incununarea unei creatii care a facut mai mult decat istorie in cinematografie: a perturbat mentalul colectiv – au fost si inca mai sunt oameni care cred ca Anthony Quinn e grec, desi el e mexican get beget. Nici restul distributiei nu e mai prejos: Alan Bates, Irene Papas sau Lila Kedrova traiesc, sufera si spera intr-un mediu arid, numai bun pentru a imbina inaltatoare reflectii cu ardente pasiuni omenesti.

Anunțuri

7 comentarii »

  1. Ar fi fost interesant sa alegem 5 filme nominalizate la Oscar intr-un an chiar daca nu erau toate incadrate in categoria Cel mai bun film. Pentru ca au fost cateva pe care le-as fi vazut printre cele cinci si chiar cautam ocazia potrivita pentru a pomeni de favoritele mele din 2009, Doubt si Revolutionary Road, care nu si-au facut loc pe lista scurta 🙂

    Poate ca pentru o argumentatie mai sanatoasa ar fi fost indicat sa aleg o editie mai recenta, cu amintiri mai proaspete despre peliculele nominalizate, insa cred ca anul in care lista scurta a fost cel mai aproape de sufletul meu a fost 2003, cand am avut asa:

    Chicago – marele castigator si cel mai putin drag mie dintre nominalizate. De ce merita Chicago sa ia Oscarul in acel an? Probabil ca cei care l-au desemnat castigator cunosc mult mai bine decat mine motivele, insa mie imi place sa vad statueta oferita acestui film drept o consolare pentru categoria “musical” dupa ratarea din 2002, cand Moulin Rouge al lui Luhrmann, mult mai bun decat Chicago daca ma intrebati pe mine, a avut ghinionul sa se lupte cu A beautiful mind.

    Lord of the Rings: The Two Towers. Ei bine, filmul asta merita sa ia Oscarul pentru exact acelasi motiv pentru care l-a luat The Return of the King in anul urmator. Pentru lumea fabuloasa pe care Tolkien a creat-o si pe care Peter Jackson a reusit sa o articuleze vizual, pentru grandios, pentru LOTR ca intreg.
    Gangs of New York. Pentru Scorsese, pentru Daniel Day Lewis, pentru U2 si The hands that built America, pentru fascinanta scena de lupta cu cel mai bine ales soundtrack, pentru scena de final la care, daca tin bine minte, m-au trecut fiori. Pentru ca traiesc cu nerabdarea de a-l revedea.

    The Hours. Mi-ar fi greu sa numesc argumente pentru un film ca The Hours. Nu e Nicole Kidman cea pe care as invoca-o, caci in memoria mea s-au intiparit Julianne Moore si Ed Harris. Dar nici ei nu mi se par suficient de edificatori pentru atmosfera emanata de acest film. E ceva dincolo de personaje, dar venind tocmai din adancul lor, ceva tacit si fascinant, un fir subtire impletit de Daldry, de Cunningham si de muzica Philip Glass. Un singur film s-a apropiat, pentru mine, de hipnoticul Orelor, si acela este A single man.

    The Pianist. Pentru poezia tragica pe care a reusit-o Polanski, pentru momentul de neuitat in care Szpillman isi potrivea scaunul pentru a se arunca de la balcon. Pentru Adrien Brody.

    BONUS
    Unul dintre motivele pentru care i-as fi dat Oscarul in acest an filmului care a si primit statueta, King’s Speech :D, ar fi o replica pe care am asezat-o, deja, printre favoritele mele all-time:

    [watching a clip of Hitler speaking]
    Lilibet: What’s he saying?
    King George VI: I don’t know but… he seems to be saying it rather well.
    😀

    Comentariu de Anda — Mai 27, 2011 @ 13:43 +00:00Mai | Răspunde

  2. P.S. comentariul anterior era PENTRU CONCURS :))

    Comentariu de Anda — Mai 27, 2011 @ 13:43 +00:00Mai | Răspunde

  3. Am inteles sugestia ta, dar pentru a nu extinde domeniul luptei (cum zice Houellebecq), o sa ne limitam la filmele nominalizate la distinctia suprema.
    Salut prima participare la concurs si astept o concurenta cat mai acerba in curand :).

    Comentariu de Iulian Fira — Mai 27, 2011 @ 13:43 +00:00Mai | Răspunde

  4. O sa aduc eu lupta un pic mai aproape de prezent si anume in 2009, an in care ceremonia mi s-a parut umflata (la fel ca si cea din 2010), in sensul ca ma asteptam sa conteze mai putin contextul politic si mai mult calitatea filmelor, atat din punct de vedere al regiei, scenariului, cat si al interpretarii.
    -A castigat Slumdog Millionaire, un film captivant, interesant, dar pana la urma indian (desi catalogat britanic de oricine): o prima jumatate de ora incalcita peste care treci cu greu, un cantec indian doar pe genericul de final si o poveste total imposibila. Cine poate castiga un concurs „Vrei sa fii miliardar?” doar pe baza experientei de viata? Merita Oscarul pentru ilustrarea perfecta a unei situatii imposibile.
    -Milk a fost hulit de cei care urasc homosexualii. Chiar am auzit prieteni care, in pofida interpretarii de exceptie, in pofida unui subiect bine construit si a unei povesti inspirate din fapte reale, au denigrat filmul doar datorita unui Sean Penn tandru…cu un barbat. Merita Oscarul pentru ilustrarea unei lupte politice dificile la sfarsitul anilor ’70 si pentru perfectiunea lui Sean Penn.
    -The Reader-bunicel, insa cartea lui Bernhard Schlink este si mai buna. Merita Oscarul fie numai pentru frumoasa descriere (inedita pentru mine) a Germaniei postbelice si a generatiilor tinere care au scos capul in lume dupa 1945: conceptiile lor, ideile despre cei care au luptat in razboi si inventarea termenui psihologic de vergangenheitsbewältigung („lupta de a te impaca cu trecutul”).
    -Frost/Nixon-un film de reportaj, inspirat din nou din fapte reale, este interesant mai mult din perspectiva istorica, ilustrand seria de interviuri luate fostului presedinte Nixon dupa afacerea Watergate. Merita Oscarul pentru transformarea unui film gen Discovery intr-un film de calitate si recomandat pentru aflarea adevarului despre politica.
    -in final, The Curious Case of Benjamin Button a fost favoritul meu si cel care a pierdut, normal, pe nedrept. O poveste fantastica, in care dramele personajului principal sunt atat de apropiate fiecarei fiinte umane, incat uiti ca trasnformarile acestuia sunt inversate si ca se sustrage total realitatii. Un Brad Pitt perfect, un film ce merita totusi mai mult.
    P.S. Pentru concurs? 😀

    Comentariu de Jovi — Mai 28, 2011 @ 13:43 +00:00Mai | Răspunde

  5. […] timp glumeţ. Acesta m-a intrigat şi cu un concurs de pe blogul sau, ia interesaţi-vă şi voi AICI că treabă e interesantă […]

    Pingback de | Nebunia — Iunie 5, 2011 @ 13:43 +00:00Iun | Răspunde

  6. PENTRU CONCURS

    Am ales – întâmplător sau nu – să vorbesc despre filmele nominalizate la Premiile Academiei din anul în care m-am născut, 1990. Tot întâmplător (sau nu) m-am regăsit în absolut toate. Ele sunt „Dances with Wolves”, „Awakenings”, „Ghost”, „The Godfather: Part III” şi „GoodFellas”. Să începem…

    „Dances with Wolves”, câştigătorul Oscarului pentru cel mai bun film din 1990, este unul dintre cele mai lungi şi neplictisitoare filme făcute vreodată. Deşi durează mai bine de trei ore, probabil povestea lui simplă şi frumoasă e cea care te ţine lipit cu ochii de ecran: un locotenent american care se împrieteneşte cu indieni, cu un lup, şi cu însăşi partea-i sălbatică a psihicului. Nu, nu sălbatică. Partea umană şi simplă, care nu are graniţe, limbaj şi prejudecăţi. La sfârşitul filmului vei vărsa lacrimi amare, pentru că vei descoperi, prin ochii – întâmplător sau nu – americanului Kevin Costner (care a fost şi regizorul capodoperei) că până şi un lup, până şi oamenii care se îmbracă în piei de animale şi care îşi înfig pene în păr sunt mai educaţi şi mai manieraţi decât majoritatea populaţiei marelor State Unite.

    „The Godfather: Part III” nici n-ar mai trebui descris. N-ar mai trebui spus despre el că are atâta eleganţă, că are aroma familiei siciliene, acel dram de pericol care pândeşte după colţ sau jocul actoricesc impecabil al inegalabilului Al Pacino. El nu e doar „încă un film despre mafie şi mafioţi”, este povestea unei familii care îşi cunoaşte bine statutul şi care luptă pentru păstrarea lui. Toate cele trei filme reprezintă o trilogie care îţi face pielea de găină şi care te învaţă că familia, cu tot cu „uscăciunile” ei, trebuie apărată cu preţul vieţii.

    „Goodfellas” continuă tradiţia filmelor cu mobsteri. Împuscături, crime oribile, glume la care trebuie să râzi, pentru că, dacă nu vei face asta, poate te trezeşti cu vreun glonţ în inimă. Sună macabru pentru iubitorul de filme spumoase, dar trebuie menţionat faptul că pistoalele, crimele oribile şi glumele sunt făcute de Robert De Niro, Ray Liotta şi Joe Pesci, pe care rolul îi prinde ca pe o mănuşă. Roluri acordate, desigur, de Martin Scorsese, geniul filmelor din care rareori lipseşte marele De Niro. Un film grosolan, sângeros, dar mai ales real, care totuşi ne inspiră prietenie şi unitate, până la un punct.

    De Niro surprinde din nou în „Awakenings”; probabil a vrut să demonstreze că poate juca, în acelaşi an, în două filme total diferite. Dacă în „Goodfellas” era un mafiot de temut, în „Awakenings” rolul uman îi evidenţiază şi caracteristicile mai puţin văzute. E bolnav, duce o existenţă dramatică şi se trezeşte în bătaia vieţii după o comă care i-a mâncat toată adolescenţa. Filmul nu poate decât să îţi stimuleze glandele lacrimale la maxim. Robin Williams e fermecător de sensibil şi stângaci, iar De Niro e lipsit de apărare – cum de puţine ori l-am văzut, poate numai în „Everybody’s Fine”. Cutia de şerveţele e obligatorie.

    „Ghost” sau fantoma iubitului mort, care nu-şi găseşte liniştea departe de dragostea lui. Patrick Swayze aduce aminte, prin tandreţea şi charisma lui, de rolul din „Dirty Dancing”, un rol pasional, nervos, uneori supărat. E un film care te doare, în care Demi Moore e o femeie luptătoare, decisă să demonstreze nedeptatea făcută iubitului ei. Iar el speră la o reîntâlnire reală, în care ea chiar să îl vadă şi să îi simtă atingerea. Iubirea lor nu moare; doar devine… invizibilă. Pentru serile de singurătate şi masochism psihic, „Ghost” este alegerea perfectă.

    Comentariu de Anca Ungurenuş — Iunie 6, 2011 @ 13:43 +00:00Iun | Răspunde

  7. PENTRU CONCURS
    Bună tema propusă pentru comentariu, pentru că mi-a dat și mie ocazia să arunc o privire peste istoria Oscar-urilor și sa văd cum au fost evaluate filme care mi-au plăcut într-un fel sau altul. După o scurtă consultare a listei cu nominalizați și câștigători, pot să zic că n-am fost surprins să aflu că cele mai multe filme vizionate de mine sunt din anul 1939. Doar a fost epoca de aur a Hollywood-ului și anii ’40 sunt favoriții mei. Deci 1939 să fie.

    O să încep cu Gone with the Wind, câștigătorul Oscar-ului în opinia juriului și în același timp și în opinia mea. Un film clasic, despre se pot spune numai cuvinte mari, și care mie mi se pare imposibil să nu placă privitorului. Aproape patru ore care trec pe nerăsuflate. Nu este exclus să se lase cu lacrimi la sfârșit, cum a fost cazul meu. Un film de neuitat, unul dintre cele care nu mai lasă loc de remake-uri, redux-uri sau orice alt fel de reluări.

    Stagecoach e un western, un film pentru big boys, cum îmi place mie să zic, dar un western de referință superb filmat pentru că odată cu el genul a trecut din categoria bee movies în categoria A. A fost și filmul care a marcat începutul colaborării John Ford/John Wayne și care a inițiat filmările în Monument Valley, zonă exploatată la maxim în filmul The Searchers. Prea multe au pornit de aici încât să fie trecut cu vederea.

    Ninotchka din câte îmi mai amintesc pare să se încadreze ceva mai bine în zona anilor ’30 decât ’40. Este unul din filmele care au așa-numita „Lubitsch touch”, specifică tuturor comediilor romantice semnnate de mâna delicată a lui Lubitsch. Dacă vă mai place și Greta, sau dacă vreți să o cunoașteți, Ninotchka e un punct de reper potrivit și e numai bun pentru cei care cred că nici nostalgia nu mai este ce era odată.

    Un alt film clasic, potrivit pentru spectatori de toate vârstele, este The Wizard of Oz, ce vine de la același Victor Fleming care a regziat și Gone with the Wind în același an. Aici am simțit magia poveștii chiar dacă atunci când l-am văzut nu mai eram copil. Și mai e ceva… Judy Garland este una și aceeași cu Dorothy, e o potrivire perfectă între cele două.

    Wuthering Heights este unul dintre puținele filme pe care le-am văzut după ce am citit cartea. Deși nu e o ecranizare strictă a ei, a fost cuprins esențialul, și atmosfera oarecum teatrală din carte a făcut ca rolul lui Heatchliff să i se potrivească de minune lui Laurence Olivier, actor și regizor care după mine a reușit cele mai bune ecranizări ale lui Shakespeare. Cu filme ca Wuthering Heights și Gone with the Wind, vă puteți da seama la ce nivel era romanticismul în anii 30-40.

    Comentariu de Ad — Iunie 17, 2011 @ 13:43 +00:00Iun | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: