Caiet de insemnari

Aprilie 26, 2011

Cand binele are radacini adanci

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Apr
Tags: , , , , ,

De cand ma stiu am avut o neincredere fata de povestile dezvoltate in lagarele germane de prizonieri (nu cele de concentrare ale Holocaustului – nota bene) din Al Doilea Razboi Mondial. Chit ca erau din partea aliatilor si nemtii ii tratau mai bine, simpla idee ca li se permitea detinutilor sa aiba o viata aproape ca intr-un camin studentesc mi se pare neverosimila chiar si pentru un film. Ca urmare, cu tot dramatismul lor, The Great Escape sau Hart’s War m-au lasat rece, fara a fi creatii rele, ultima avand chiar o partitura remarcabila a lui Marcel Iures.

Stalag 17 venea cu acelasi pacat in ochii mei, dar avea oarece avantaje, pentru ca e regizat de Billy Wilder (Some Like It Hot, Witness for the Prosection, The Lost Weekend, The Apartment sunt argumente sa aiba oricand credit deschis la mine) si are un Oscar pentru interpretul principal, William Holden.

Povestea nu e foarte diferita fata de cea din Hart’s War: intr-un astfel de lagar, detinutii constata cu neplacere si teama ca orice incercare de evadare (cu una esuata chiar debuteaza filmul) sau de rezistenta pasiva sunt zadarnicite de nemti taman cand sperantele incep sa tresara. Lucrurile se complica atunci cand pe un nou adus, ofiter de rang mai inalt, il paste plutonul de executie pentru sabotaj.

Singurul care o duce binisor in acest univers al privatiunii si care nu pare atins de vigilenta atotstiutoare a germanilor este personajul lui William Holden, care se indeletniceste cu vanzarea si cumpararea pe sub mana a unor bunuri, comune in viata de zi cu zi, dar valorand greutatea lor in aur intr-un astfel de context (scena cand isi prajeste un ou insotit de privirile tovarasilor de baraca este antologica). Cine decat el ar putea fi infamul informator care ii tradeaza in mod constant?

Imobilizarea personajelor intr-un spatiu concentrationar permite scenariului sa impleteasca in mod natural mai multe directii: suspansul care se intensifica si se solutioneaza inteligent, rezistenta prin umor si un studiu foarte patrunzator asupra modului cum adversitatea unui colectiv se poate indrepta catre un singur individ si, mai mult, cum acesta ii rezista.

Stalag 17 este amuzant fara a avea hazul nebun al altor creatii ale lui Wilder; exista un cuplu de bufoni (Robert Strauss si Harvey Lembeck), responsabili cu provocatul rasului, care le iese asa si asa, fiind departe de eticheta de duo memorabil, precum C-3PO si R2-D2 sau cei doi gainari din The Hidden Fortress. Nemtii, desi sunt dusmanii prin definitie, nu sunt abominabil conturati – vocea miorlaita a lui Otto Preminger, regizor de marca (Anatomy of a Murder, Laura) trecut de cealalta parte a camerei in rolul comandantului lagarului, sau accentul si umorul incontestabil ale personajului lui Sig Ruman, un fel de vataf responsabil cu securitatea, m-au distrat aproape mai mult decat cei doi mascarici de mai sus.

Deasupra acestui univers de figuri schematice si de conflicte, detasat prin scenariu, dar si prin propria interpretare, sta William Holden. E foarte interesanta variatiile rolurilor sale de persoana alunecoasa, care se descurca prin mici escrocherii: in Sunset Blvd. (1950) ipostaza e condamnabila, in The Bridge on the River Kwai (1957) e hilara; Stalag 17 (1953) este plasat temporal intre celelalte doua, iar creatia din acesta este de departe cea mai complexa si surprinzatoare.

Acest din urma aspect nu se refera neaparat la modul cum se deruleaza actiunea care il are ca protagonist, ci la perceptia pe care privitorul o inregistreaza fata de acesta. Pana la un punct, tot ce se petrece in film il pune intr-o lumina nefavorabila; dupa acesta, o parte din impresie, cea referitoare la loialitatea sa incepe sa se schimbe, ramanand aceeasi in privinta modului sau de a se descurca in viata. Ca manifestare mimica si gestuala, Holden e foarte retinut, accentuand, insa, expresivitatea privirii.

Spuneam de ceva surprinzator: desi aceasta este aceeasi pe tot parcursul filmului, la inceput am citit in ea doar tupeu, pentru ca apoi sa descopar o umanitatea reala si chiar o unda de repros. Nu numai pentru tovarasii de baraca, dar si pentru mine, ca privitor.

De acolo, de pe ecran, mi s-a servit o lectie: cand binele are radacini bine infipte, n-ai de ce sa-l acuzi pe purtator ca stie sa-si traga spuza pe turta lui.

1 comentariu »

  1. […] Iulian Fira, am recunoscut inca de la primul comentariu ca am gresit ca nu l-am mentionat de la inceput. Este […]

    Pingback de O analiza subiectiva a blogurilor de filme – partea a doua « Simplu si genial — Mai 2, 2011 @ 13:43 +00:00Mai | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: