Caiet de insemnari

februarie 2, 2009

Toy Story

Filed under: Camera Obscura — Iulian Fira @ 13:43 +00:00feb.
Tags: , , , , , , ,

M-am nascut normal, ca orice papusa: mi-au fost turnate formele, am fost asamblata si pusa in raft. A durat ceva pana sa fiu aleasa.

A fost o mana tremuranda si putin innegrita. Am simtit cum noul meu stapan si-a numarat si ultimul banut cand a trebuit sa ma plateasca.

Dupa asta a urmat un drum lung, cu trenul, intr-o sacosa, inghesuita langa o ciocolata ieftina si cateva haine. Am stiut ca am ajuns la destinatie cand am auzit o voce slabuta de fetita: Tati, te-ai intors!, urmata de o tuse prelungita. Am crezut ca, in sfarsit, imi voi implinirea destinului meu de papusa, ca voi fi imbracata si dezbracata, leganata, mangaiata si ca voi dormi la pieptul ei.

Asa s-a intamplat, numai ca, de multe ori, ma trezeam zguduita de convulsii ale micii mele stapane sau de tusea ei, pe care am auzit-o si la cei din jur. Ziua o asistam in jocul ei preferat, cel de-a doctorul: ma consulta, ma intreba ce simptome am, imi punea diagnosticul de saturnism si imi prescria diverse retete. Cateodata, cand era mai trista, ma strangea in brate si imi spunea: Tu n-ai sa mori, cum a patit mami, nu-i asa?

Dupa un timp, am aflat ce loc era acesta care sorbea setea de viata a celor care traiau in el: Copsa Mica. Pana si eu, o papusa, auzisem de acest oras funest, considerat cel mai poluat al Europei. Am inteles atunci de ce pielea de mea de plastic se innegrea de fiecare data cand ieseam afara, de ce oamenii erau mereu posaci, iar copiii abia mai aveau puterea sa se joace.

Intr-o zi am fost luat de micuta stapana si dusa intr-un loc pe care l-am recunoscut dupa linistea impietrita ca fiind un cimitir.  Nu mi-am dat seama ce s-a intamplat, am auzit un oftat usor, am simtit ca alunec din mana ei, apoi totul s-a innegrit treptat. Am pierdut numarul zilelor de cand sunt aici. Stau cu teama ca ma va lua cineva strain si o voi pierde pe micuta mea stapana.

Din fericire, peste mine nu a dat decat o tanara fotografa, hotarata sa spuna intregii lumi povestea tragica a acestui oras, exact in culorile care il domina: alb si negru. Am rugat-o sa-mi faca si mie o fotografie, sa o arate tuturor, poate astfel ma va recunoaste cineva si ma va inapoia micutei mele stapane. Mi-e dor de ea.

cover_rd2

Pentru a restul povestii orasului Copsa Mica, rasfoiti numarul 4 al Camerei Obscure.

O capcana

Memoriile unui antisemit de Gregor von Rezzori este cea mai inselatoare carte pe care am citit-o in ultimii ani. E precum acele romane clasice, gen Departe de lumea dezlantuita, editata de parca ar fi vreun bestseller al Sandrei Brown, adica avand o imagine languroasa pe coperta si cu o calitate a hartiei apropiata de cea pentru uz personal.

In cazul cartii lui von Rezzori, rolul copertei e jucat de titlu, care zgandareste acea dorinta de a incalca un tabu. Intr-o lume in care corectitudinea politica aproape ca a deveni un flagel, chiar si cel mai echidistant dintre oameni se poate lasa impins de curiozitate pentru a explora un univers al urii neconditionate.

Am spus ca titlul este inselator, dar nu este o minciuna sfruntata. Cel care isi povesteste diverse episoade ale vietii, din copilarie pana la batranete, are intr-adevar o problema cu evreii, dar nu suficienta incat sa incite la agresiune impotriva acestora. Doza de ostilitate fata de acest popor nu este decat rodul unui curent general al acelor vremuri. Pur si simplu, in momente cheie ale formarii valorilor sale, precum prietenia sau dragostea, naratorul intra in contact cu persoane de origine ebraica si, dintr-un motiv sau altul, se alege cu o frustrare. Memoriile unui antisemit ar trebui sa se numeasca de fapt  Memoriile unui mult prea sensibil.

Presupusul antisemitism al lui Gregor von Rezzori e doar un pretext pentru a-l urma in traseul vietii sale prin diverse parti ale Europei. Dintre acestea, Bucurestiul e descris cu afectiunea unui copil adoptat care a ajuns sa isi iubeasca sincer noii parinti. Placerea pe care scriitorul o afiseaza infatisand cotloanele capitalei noastre  e un argument imbatabil ca nu trebuie sa fii roman neaos ca sa indragesti iremediabil aceasta tara frumoasa si enervanta.

In afara de savoarea pura a lecturii, Memoriile unui antisemit m-au facut, incredibil, sa inteleg mai bine mecanismul interior pe care il explica maestrul Yoda: Frica e calea catre ura, ura e calea catre suferinta, suferinta e calea catre partea intunecata.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.