Caiet de insemnari

decembrie 12, 2008

Sa privim pictura! (XI)

Filed under: Sa privim pictura! — Iulian Fira @ 13:43 +00:00dec.
Tags: , , , , , ,
Fiul Omului

Fiul Omului

Cand am scris despre Dali, i-am contestat eticheta de cel mai mare pictor suprarealist. Acum a venit vremea sa vi-l prezint pe cel caruia eu ii ofer acest titlu – Rene Magritte.

Nu stiu daca e vreun tablou al lui Magritte care sa nu ma faca sa ma scarpin in varful capului, asa ca la operele lui sa nu va asteptati la cine stie ce idei stralucite din partea mea; avand in vedere ca picturile sale sunt desprinse in adevaratul sens al cuvantului din subconstient si nu unul colectiv, ci particular al artistului, ma tem ca nu prea mai avem cum sa descifram mesajul pe care Rene Magritte l-a asternut pe panza, pentru simplul motiv ca omul e decedat de ceva timp.

Eu unul nu pot decat sa descriu ceea ce vad: un barbat cu melon, cu fata ascunsa de un mar, in spate avand marginea unui zid, cerul innorat si ceea ce ma incumet sa zic ca e marea. Mai remarc si mainile pictate intr-un mod rudimentar si inegal, de parca ar fi de ghip… ooops, m-am incumetat sa fac o comparatie:)))).

Ca sa fiu complet, am sa spun ca pictura se intituleaza Fiul Omului. Ma uit si ma minunez si nu ma mai satur!

decembrie 8, 2008

Viata ca o betie

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00dec.
Tags: , , , , ,

Nu fac parte din generatia care sa fi trait, suferit si iubit cu Edith Piaf, dar nici nu imi sunt necunoscute cantecele ei. Langa mine, insa, mama recunoastea personaje si evenimente si ii fredona melodiile.

Frantuzoaica asta urata si cu voce in stare sa miste si o statuie a fost o fiinta incompleta afectiv care a pierdut si putinul de care a avut parte, care se dedat la excese si careia numai muzica i-a oferit cand si cand izbavirea. Departe de mine gandul de a arunca piatra.

La Vie en Rose seamana izbitor cu Ray, adica se sprijina pe interpretul principal si pe muzica. E uimitor pentru mine cum gagicuta Marion Cotillard, pe care o remarcasem in Taxi doar pentru ca e frumusica, a fost in stare sa se metamorfozeze, sa absoarba suferinta, instabilitate, sensibilitate pentru ca apoi sa le improaste si sa inunde cu ele ecranul. De mult sustin ca m-am saturat ca Oscarurile sa fie luate de actori care joaca personaje reale, pentru ca, teoretic au o munca mai usoara, dar in cazul ei nu pot decat sa ma bucur.

Cat despre muzica… ei bine, ce sa zic? Daca n-aveti chef sa vedeti filmul sau vi se pare prea trist, macar ascultati-l. Nu veti regreta!

decembrie 7, 2008

Romania e cam naspa

Nu m-am apucat de cartea lui Traian Ungureanu, Incotro duce istoria Romaniei pentru ca imi place de el. Dimpotriva. Imi displac profund editorialele in care il lauda pe Traian Basescu in asa hal incat cred ca pana si presedintelui i se face cateodata rusine. Nici nu se luase CTP-ul de el la vremea cand incepusem eu sa citesc, asa ca sunt la acoperire de orice acuzatie de oportunism.

Inca de cand i-am vazut titlul, am intuit ca e vorba de o carte gen invarteala in jurul cozii, iar primele 5o de pagini mi-au confirmat. Cand ma asezasem si eu mai comod, convins ca o sa ma plictisesc linistit, deodata, dintr-o speculatie istorica asupra feudalismului romanesc, trecand prin Revolutia franceza, rasare Traian Basescu. Nu de capul lui, ci imbrancit de autor drept un adevarat Chosen One, menit sa salveze obijduita natie romana. Daca exigentele de spatiu ale unui articol de presa il obliga pe Traian Ungureanu la o oarecare coerenta, paginile cartii i-au dat ocazia sa dezlantuie un adevarat diluviu neologic, prin care a incercat sa demonstreze cat de naspa e in Romania si ce noroc am avut cu Traian Basescu. In timp ce incercam sa diger mental astfel de opinii, am inceput sa am fantezii de genul: cum ar fi sa se dueleze verbal Traian Ungureanu si Valentin Stan (il stiti sigur, e tipu’ cu laptopu’) intr-o barca, pe o mare framantata, plina de rechini flamanzi.

Foarte distractiv este si modul in care autorul se ia de Ion Iliescu: imaginati-va un pustan mai sfrijit care vine cu fratele mai mare si mai spatos si, din spatele acestuia, ii injura de mama pe toti care il bat de obicei.

Cand imi pierdusem orice speranta, am dat peste cateva pagini care mi-au mers la inima, in care autorul argumenteaza ca filmul lui Mungiu, 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, este o victorie a noii generatii impotriva si in pofida sistemului. De acord, jos palaria in fata acestor idei!

Dupa ce am terminat Incotro merge istoria Romaniei, am ajuns la concluzia ca nu am decat sa il suport pe Traian Ungureanu, pentru ca, vorba-ceea, oameni suntem si n-are sens sa dau in cap cuiva pentru ce scoate de acolo.

P.S. Daca scap de linsajul pentru interese transpartinice, promit solemn sa nu ma mai abat niciodata de la dreapta cale a beletristicii. Parol!

decembrie 6, 2008

Ce-ar fi fost daca…? (IX)

Filed under: Ce-ar fi fost daca...? — Iulian Fira @ 13:43 +00:00dec.
Tags: , , , , , ,

Ce-ar fi fost daca Napoleon nu ar fi invadat Rusia?

Cel mai rapid raspuns care vine in minte e ca nu ar fi luat bataie, imperiul lui nu s-ar fi destramat si el nu ar fi sfarsit exilat pe Sfanta Elena. Anglia ar fi saracit rau de tot in urma Blocadei pe care Napoleon o instaurase impotriva sa si care, in ciuda imperfectiunilor, isi arata roadele, Rusia n-ar fi avut cum sa mai patrunda spre centrul Europei si ar fi ramas in aceleasi chingi de barbarie in care se afla in acea perioada, germanii, italienii si chiar romanii nu ar mai fi cautat cu atata ardoare sa-si realizeze unitatea nationala, pentru ca s-ar fi aflat oricum impreuna sub tutela napoleoniana.

N-am fi avut parte de grandiosul roman al lui Tolstoi Razboi si pace, iar figura lui Napoleon ar fi ramas in istorie asemanatoare cu a lui Stalin si i-ar fi lipsit acea aureola de geniu destinat caderii pe care o are si acum.

decembrie 4, 2008

Sa privim pictura! (X)

Filed under: Sa privim pictura! — Iulian Fira @ 13:43 +00:00dec.
Tags: , , , ,
Marea Odalisca

Marea Odalisca

Ma indoiesc ca vreunul dintre vizitatorii acestui blog nu a vazut vreodata un corp dezgolit de femeie, chiar si numai pe hartie sau pe ecran. Suntem invadati de nuditate. Asa ca, teoretic, aceasta pictura nu ar mai putea sa starneasca mare atractie, mai ales ca (oroare!!!:::))) personajul este intors cu spatele.

SIGUR????

Priviti cu atentie lascivitatea diafana a privirii, carnalitatea pielii si elementele de decor care o trasforma pe aceasta femeie dintr-un simplu obiect al placerii intr-un simbol al senzualitatii aservite si apasate.

Dar de ce e ”mare”? Este aceasta odalisca mare la suflet sau la intelect sau la apetit? Raspunsul este mult mai simplu si mai plin de inovatie si umor. Priviti corpul arcuit al femeii. Ciudat nu? Are ceva aparte si cu toate acestea nu stii clar ce. Mai priviti o data. ”Mai sa fie, simt ca e ceva evident, dar cu toate astea imi scapa!”.

Va mai las sa o admirati pe ”Marea Odalisca” a lui Ingres si sa va dati seama despre ce e vorbesc. Astept comentariile voastre. Am sa va ajut daca vad ca va va ajunge disperarea ca nu reusiti:).

decembrie 3, 2008

Un miracol

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00dec.
Tags: , , , , , , ,

Domnule Aronofsky,

Nu ma cunoasteti si, probabil, nu ma veti cunoaste niciodata. Sunt un om simplu, cu o slujba simpla, cu o viata simpla. Ma duc dimineata la birou, scriu niste cifre pe un monitor, apoi le tiparesc si ma intorc seara acasa. Prieteni am cativa si nu ma intalnesc foarte des cu ei. Singura mea pasiune este sa privesc filme. Singura mea bucurie este sotia mea. Era. Destinul a vrut sa mi-o rapeasca prea devreme. Intr-o seara, a fost lovita de o masina, a ajuns in coma la spital si a murit la cateva ore dupa.

Din acel moment, viata mea s-a rupt. Nu a mai insemnat nimic. Nu am putut sa mai muncesc, sa mai zambesc, aproape nici sa mai mananc. Asa ca, la un moment dat, m-am hotarat sa imi pun capat zilelor. Am cumparat niste otrava pentru soareci, pe care voiam sa o presar in ultima mea cina.

In acea seara, un prieten, care mi-a suportat toate starile si care a incercat, cum s-a priceput el mai bine sa imi insufle din nou pofta de viata, m-a invitat la un film. Am acceptat, ca sa nu dau de banuit. Filmul se numea The Fountain.

Mi-au atras atentia imaginile de la inceput, apoi povestea din ce in ce mai ciudata m-a prins, iar muzica a facut sa vibreze ceva in mine. Nu prea tin minte nume de actori, dar nu o sa-i pot uita pe Hugh Jackman si Rachel Weisz care m-au emotionat prin daruirea cu care joaca. Dar nu pentru asta va scriu acum.

Tot filmul nu am priceput nimic. Decat la final. Atunci am inteles ce inseamna sa lupti pentru dragoste si tocmai asa sa te indepartezi de ea, sa iti dai seama prea tarziu, sa traiesti cu regretul si sa te bucuri ca exista totusi memoria care te tine aproape de cel drag. Am simtit ca e bine sa iubesti, oricum ar fi. Si am inteles ca, pentru sotia mea, trebuie sa traiesc, sa muncesc si sa fac bine celor din jur, pentru ca ea va fi intotdeauna alaturi de mine.

M-am intors acasa, am luat otrava si am aruncat-o cat mai departe, ca sa nu ajunga in mainile altcuiva din greseala.

Va multumesc,

Un om

decembrie 2, 2008

In slujba umanitatii

Filed under: Camera Obscura — Iulian Fira @ 13:43 +00:00dec.
Tags: , , , , , , ,

Alexis de Tocqueville spunea candva ca: ”America este mare cata vreme America este buna, iar cand America va inceta sa mai fie buna, America va inceta sa mai fie mare”.
zoriah1Nu va bucurati si nu va enervati – acum ca traim in era globalizarii, cu toate beneficiile si neajunsurile ei, America e doar un nume pentru omenirea intreaga. Noi, oamenii, suntem atat de trufasi ca suntem incununarea Creatiei, incat uitam tocmai esenta acestui lucru si ne devoram unii pe altii, precum cele din urma fiare. E nevoie ca unii dintre noi sa se sacrifice pentru a ne deschide ochii si a ne salva. Unii au murit pe cruce, altii au fost sfasiati de lei.
Fotojurnalistul Zoriah e un astfel de martir, dar unul modern. De ani de zile nu mai cunoaste cuvantul ”acasa”, infrunta SIDA, gloante, bombe, cutremure si, mai ales, deznadejdea, pentru ca noi sa vedem. Sa vedem chipul razboiului din Irak, al dezastrelor naturale din Asia sau al saraciei dezumanizante din Africa. Acestea sunt locurile unde Zoriah a ales sa isi traiasca martiriul.

Fotografiile sale provoaca o senzatie aparte, de durere greu de indurat, dar careia nu i te poti sustrage. Nu surprinde decat crampeie de suferinta, dar atat de emblematice, incat ansamblul devine evident si aproape insuportabil. Priviti-o pe fetita cu ochii albastri; frumusetea razbate dincolo de mizerie. Priviti mana de doctor care o oblojeste pe cea sangeranda; ce departe suntem de scanteia divina de pe Capela Sixtina. Inainte de toate insa, priviti-l pe baietelul care strange sarma ghimpata ca și cum ar fi singura lui jucarie; daca simtiti un fior de rusine, nu e inca totul pierdut. Nici nu vreau sa-mi imaginez cum s-a simtit fotograful american pana sa apese pe buton.
Sa nu va temeti sa vedeti, pentru ca martiriul lui Zoriah sa nu fie în zadar!

Pentru mai multe poze ale fotojurnalistului Zoriah vizitati Camera Obscura.

decembrie 1, 2008

Si-inca unu’ mic

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00dec.
Tags: , , , , ,

Taken e un fel de Man on Fire, mai putin poetic, mai putin macabru si mai conventional. Pentru cei care l-au vazut, ar trebui sa ma opresc aici, pentru ca ar sti tot ce e de stiut; pentru restul voi detalia. Liam Neeson face aceeasi treaba ca si Denzel Washington, adica rolul de om care are de recuperat pe cineva drag si isi pune toate resursele intelectuale si fizice la bataie. In cazul de fata e vorba de fiica un pic neascultatoare, care pleaca de nebuna prin Europa si e inhatata de niste traficanti de carne vie albanezi. De remarcat (din nou!!!) cum producatorii americani se adapteaza realitatilor contemporane. Ceea ce nu stiu insa raii e ca omul nostru a fost un agent/spion/asasin dat naibii la viata lui…

Pana la jumatate, filmul are cateva faze destepte, ceva de genul ”de tinut minte pentru eventualitatea foarte improbabila cand ma voi afla intr-o situatie similara”, dupa aceea urmeaza un carnagiu sporit, din ce in ce mai incalcit, nerealist si conventional. Liam Neeson e suficient de carismatic sa dea efect scenelor inteligente, la cele de actiune l-au dublat decent, asa ca filmul curge, fara plictiseala, dar si fara emotii.

Eu tot ma mir cum nu reusesc oamenii astia care fac filme sa inteleaga faptul ca eu, ca privitor, vreau sa vad cum cineva se descurca ori numai cu mintea, gen Spy Game, ori numai cu pistolul, gen Die Hard. Nu poti sa mi le trantesti pe toate fara sa imi starnesti un ”Haida de!”.

« Pagina anterioară

Blog la WordPress.com.