Caiet de insemnari

noiembrie 21, 2008

10 motive sa nu vedeti 10 000 B.C.

De ce se teme eroul? De colti sau de duhoare?

De ce se teme eroul? De colti sau de duhoare?

1. N-are niciun actor cunoscut, cu exceptia unuia mai tuciuriu, care joaca roluri episodice de arabi, mexicani, cubanezi etc.

2. Ceilalti pseudo-actori nu stiu sa articuleze bine cuvintele in engleza; cand, chipurile, vorbesc in limbi de mult pierdute, scot niste sunete ca atunci cand te pregatesti sa tragi o flegma.

3. Personajul principal e nespalat si trentaros tot filmul.

4. Daca ar fi sa caracterizez scenariul, ar fi cam asa: dai lucrare, nu stii boaba materia, incerci sa copiezi de la colegul din fata, dar nu vezi tot de umarul lui si mai bagi de la tine; rezultatul: el – 10, tu – 4-5.

5. Aia rai sunt niste pampalai.

6. Tentativele de umor sunt atat de penibile, ca ti se face rusine.

7. Lighioanele din film: mamuti pixelati, struti ucigasi, un tigru cu respiratia puturoasa. No comment.

8. Cand reusesti sa adormi un pic, trantesc cate o scena cu o baba urata care bolboroseste si tipa.

9. Istoria e violata din toate partile; exemplu aleatoriu: intelectualii egipteni arata ca niste mohicani.

10. Daca, dintr-o plictiseala crunta, incerci sa refaci mental traseul urmat de protagonist, incepi sa devii mai intelegator cu americanii care nu stiu unde e tara lor pe harta.

Multi, da prosti

Multi, da' prosti

In incheiere, va spun ca 10 000 B.C. este ASA de PROST, ca mai bine ma duc la vot decat sa-l mai vad o data.

6 in 1 – superoferta

Filed under: Carti — Iulian Fira @ 13:43 +00:00nov.
Tags: , , , ,

Pe coperta cartii lui David Mitchell, Atlasul norilor, sta scris: Cel mai bun si mai indraznet roman al anului 2004. Habar nu am care sunt toate celelalte aparute in acel an, dar o asemenea afirmatie a avut darul sa-mi zgandareasca un pic spiritul de carcoteala.

Ca sa faceti o idee foarte clara despre cum e Atlasul norilor, imaginati-va ca intr-un pliculet aveti cafea, zahar, lapte, lingurita si cana. Un notar american intr-o calatorie in Pacific, un tanar compozitor ajuns in casa unuia mai cunoscut, batran si profitor, o jurnalista de investigatie decisa sa rastoarne afacerile necurate ale unei mari corporatii, un editor sexagenar si cam escroc, o clona dintr-o societate futurista totalitara si un salbatic dintr-o lume postapocaliptica sunt naratorii pe care ii intruchipeaza Mitchell in romanul sau.

Cam prea mult, nu-i asa? Deh, trecut-au vremurile cand autorii aveau un stil al lor, propriu si inconfundabil. In zilele noastre, scriitorii sunt niste actori, se deghizeaza pentru a ne livra niste adevaruri simple, care, reduse la chintesenta, s-ar rezuma in cateva cuvinte. David Mitchell e un fel de Peter Sellers al scriiturii: isi modifica pur si simplu vocea ca sa creeze un personaj, efort care nu prea lasa loc la inovatie, dar e uimitor cand il contempli. Ii simti pe Daniel Defoe, pe romanticii de tot felul, pe Raymond Chandler, pe Herman Melville, pe Chuck Palahniuk, pe Ken Kesey, pe Aldous Huxley, pe Isaac Asimov, iar astia nu sunt decat cei pe care i-am dibuit eu. Nu strambati din nas; pentru pura placere a lecturii, Atlasul norilor este impecabil. E ca si cum te-ai duce la sala de forta si ti-ai exersa diversele grupe de muschi, in cazul asta fiind vorba de inteligenta, umor, sensibilitate si rabdare. Si, pentru ca veni vorba de rabdare, nu ma pot abtine sa va destainui ca dupa partea cu salbaticul am simtit nevoia sa stiu cine a tradus romanul, nu de alta, dar tare trebuie sa se fi chinuit.

Cel mai frumos este insa ca, dupa ce, istovit, intorci ultima pagina, mesajul lui David Mitchell, care altfel pare banal, te patrunde: iubeste viata si pe semenii tai!

Cel mai bun si mai indraznet roman al anului 2004? Nu stiu, dar bun e sigur.

Blog la WordPress.com.