Caiet de insemnari

septembrie 8, 2008

De la rusi vine mafia

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00sept.
Tags: , , , , , , ,

Cand am vrut sa scriu despre Eastern Promises, ma gaseam intr-o acuta criza de inspiratie, asa ca am adoptat un stil foarte prozaic:

Ce nu mi-a placut:

– Naomi Watts – nu tu rol, nu tu interpretare; face prea mult pe nobila speriata si ii iese prea putin.

– Vincent Cassel – de cum joaca nu ma iau, pentru n-am prea mari pretentii de la actorul asta; in schimb, m-a agasat tot filmul cu frizura lui nespalata, iar engleza vorbita cu accent rusesc de un francez e prea mult pentru mine.

La ce oscilez:

– regia – il apreciez pe David Cronenberg pentru ca stie ce vrea sa spuna si ii si reuseste in mare masura; are insa un je ne sais quoi greoi in stil, vizibil in Spider, A History of Violence si acum, in Eastern Promises; cred ca e incapatanarea de a nu fi spectaculos.

Ce mi-a placut:

– universul Mafiei ruse – nu stiu cat se apropie de realitate Eastern Promises si nici nu vreau sa stiu, pentru ca as fi deja mort; cu toate astea, duritatea si ritualurile pe care le-am contemplat in filmul lui Cronenberg ii fac pe goodfellas-ii lui Scorsese sa para niste baietasi cu acadele.

– Armin Muller-Stahl – un actor veteran, care demonstreaza ca, in spatele star-systemului, zac o groaza de talente prea putin cunoscute; desi nu face niciun gest care sa ateste violenta, in Eastern promises absoarbe cam 80% din cruzimea manifestata pe ecran; si asta doar cu privirea.

Ce m-a impresionat:

– Viggo Mortensen – de la talambul Aragorn, la durul si onestul calaret din Hidalgo mi s-a parut un progres; pana la ucigasul familist din A History of Violence mi s-a parut un salt consistent; dar in Eastern Promises e dincolo de cuvinte; data fiind si criza de inspiratie, mi-e greu sa ii descriu interpretarea; e, pur si simplu, un rus care vorbeste stalcit engleza, are niste super tatuaje pe corp, se bate formidabil si ascunde ceva.

Ce anume, nu va spun. Viggo Mortensen merita efortul sa ii vedeti filmul pana la capat.

septembrie 6, 2008

Sa privim pictura! (II)

Filed under: Sa privim pictura! — Iulian Fira @ 13:43 +00:00sept.
Tags: , , , ,
Trei mai

Trei mai

Desi Van Gogh este pictorul meu preferat, aceasta este opera singulara pe care o consider prima in sufletul meu. Se numeste Trei mai pentru ca evoca represaliile trupelor franceze in Spania in 1808. Contextul istoric este mai amplu, dar ce e important e ca pictorul, Francisco Goya, a fost martorul ravagiilor produse de un conflict sangeros si inutil, astfel ca si-a manifestat disperarea si revolta cum a stiut mai bine: prin creatie.

De fiecare data cand privesc lumina pe care o degaja personajul central, simt un fior si un imbold de a ma pleca in fata acestui erou necunoscut.

„Odata cu lumea a inceput o lupta care se va sfarsi odata cu lumea. E lupta dintre tiranie si libertate, dintre dreptate si nedreptate, dintre spirit si materie. Iar istoria nu e decat povestea acestei nesfarsite lupte”.

Pentru mine, acest tablou e istoria insasi.

septembrie 5, 2008

Ce ne facem cu teoreticienii?

Detest filosofia in stare pura, asa cum detest tariile. Cu toate astea, din cand in cand, mai iau cate o dusca, sa imi mai ametesc mintile. Dintre cele mai recente experiene intelectual-alcoolice pot numara Marea Ruptura a lui Francis Fukuyama si Tirania penitentei a lui Pascal Bruckner. La primul am admirat luciditatea cu care afirma ca, in societate, structurile si regulile se degradeaza si se recompun continuu, iar la al doilea m-am solidarizat cu opinia ca europenii de acum sunt niste pampalai care isi ascund neputinta de a actiona sub autoflagelarea pentru pacatele inaintasilor. La amandoi m-a plictisit modul cum bat apa in piua, se invart in jurul cozii, o intorc pe toate fetele s.a.m.d. ,s.a., etc.

Dupa ce a trecut perioada de gratie, am pleoscait din nou din neuroni si m-am aplecat asupra lui Giovanni Sartori. Observati, va rog, cat de snob sunt: prefer numele grele, ca macar sa ma pot da mare intr-o discutie. In plus, tipul vine dintr-o tara al carui nou guvern a instituit niste masuri cu un usor iz de fascism. Sa nu va imaginati insa ca am prejudecati. Si palinca miroase naspa, dar iti induce o caldura sufleteasca unica:).

Cartea lui Sartori, Ce ne facem cu strainii?, nu se abate de la linia pe care v-am enuntat-o mai sus. Dupa cateva (sub zece) pagini bestiale, in care italianul argumenteaza fara cusur ca pluralismul si multiculturalismul n-au treaba unul cu celalalt, ca pluralismul izvoraste din toleranta si din nimic altceva, ca imigrantii nu sunt neaparat buni, urmeaza peste 150 de pagini de citate, elucubratii si categorisiri care pe mine m-au bagat in ceata. Ce am putut sa mai deslusesc pe bajbaite e problematica imigrantilor de religie musulmana, care sunt.. o problema, prin rezistenta lor la acomodarea cu principiile democratiei.

De fiecare data cand ma recunosc doborat de o asemenea carte, constientizez ca are si Coehlo rolul lui pe lumea asta: cine nu poate sa inghita sisteme de valori in stare pura, o face diluandu-le cu sifonul motivational al brazilianului.

septembrie 4, 2008

Ce-ar fi fost daca…? (III)

Filed under: Ce-ar fi fost daca...? — Iulian Fira @ 13:43 +00:00sept.
Tags: , , , , ,

Va servesc o provocare mai veche, dar perpetuu nascatoare de dezbateri aprinse.

Ce-ar fi fost daca Dacia (sau ca sa fim corecti, cea mai mare parte a ei) nu ar fi fost cucerita de romani?

In primul rand, e nevoie sa imi clarific pozitia reala: eu consider ca romanii chiar i-au cucerit pe daci si resping total teza dacismului pur, argumentata in fel si chip si care are destui adepti. Acest fapt enuntat, consider ca, daca romanii nu ar fi ocupat Dacia si nu s-ar fi produs sinteza daco-romana, populatia autohtona nu ar fi rezistat, din punct de vedere al asimilarii culturale, dar chiar si biologic, valurilor de populatii migratoare care s-au succedat pe acest teritoriu, culminand cu slavii. Astfel, adstratul slav s-ar fi transformat in suprastrat si noi am fi fost astazi o populatie slava si am fi trait fie in Rumunija, fie in Rumunskaia:)), ca parte a Uncrainei sau chiar a Rusiei. Chiar nu pot sa imi imaginez ce s-ar fi intamplat la venirea ungurilor in secolul IX: fie ar fi disclocat o parte a acestui teritoriu, care ar fi devenit maghiar, fie ar fi fost invinsi si ar fi devenit o minoritate in randul populatiei slave asezate aici.

septembrie 2, 2008

Ma numesc BMW

Ma cunoasteti cu totii. Sunt una dintre cele mai de fala marci de automobile din lume. N-am nevoie de nicio prezentare, dar, ca sa-si merite carca de bani pe care o primesc, specialistii de la marketing au considerat ca nu imi strica un strop de publicitate in plus. Neconventionala, daca se poate.

Astfel ca le-a venit ideea de a realiza o serie de scurtmetraje in care apar eu, superbul BMW (stiu ca par trufas, dar trebuie sa recunoasteti ca asa e). Fiecare reprezinta o poveste aparte, cu un talc ce se dezvaluie abia la final. Ca sa pot sa imi joc rolul la un nivel cat mai inalt, trebuia sa am si un sofer. Realizatorii au gasit persoana potrivita in Clive Owen, un tip aratos, prea plin de el pentru gustul meu, dar care degaja acel aer de onestitate profunda, atat de necesara unui erou modern. Inutil sa mai spun ca, aflandu-se la volanul meu, s-a achitat cu o deplina suplete de sarcinile care i se ofera in fiecare scurtmetraj.

Care sunt niste veritabile bijuterii de stil; in fiecare am avut placerea de a colabora si chiar a da unele sfaturi cate unui formidabil regizor: dinamicul Joe Carnhan, veteranul in ale suspansului John Frankenheimer, explozivul John Woo, exuberantul Tony Scott, dezastruos de comicul Guy Ritchie, fantezistul Ang Lee, rafinatul Wong Kar Wai si liricul Innaritu (am inteles ca un tip cu un blog, Iulian Firea sau Firan, s-a luat de el, dar stiu din surse sigure ca pentru scurtmetrajul asta il apreciaza enorm – e chiar preferatul lui). Mickey Rourke, Stellan Skarsgard, Madonna, Don Cheadle, F. Murray Abraham (omul asta a jucat divin in Amadeus), Gary Oldman si raposatul James Brown au privilegiul de a imparti ecranul cu mine. Unde mai pui ca intr-unul dintre scurtmetraje (nu va spun care, ca sa le vedeti pe toate:D) apare Marilyn Manson cu o Biblie in mana!:)))

Asa ca, baieti cu bani din toate zarile, „lend me your wallets”, pentru ca, spre deosebire de rivalii mei de la Audi, Porsche sau Mercedes, eu pot fi subiect de poveste.

septembrie 1, 2008

Serbet de confesiuni

Filed under: Carti — Iulian Fira @ 13:43 +00:00sept.
Tags: , , , , ,

Nu stiu care au fost motivele reale pentru care Orhan Pamuk a primit Nobelul, dar eu sigur i-as da un premiu pentru tupeu stilistic. Ma numesc Rosu ofera cititorului puterea mult visata a metempshihozei narative. Toate personajele (moarte sau vii), dar si lucrurile neinsufletite si unele concepte asupra carora multi se feresc sa se pronunte (moartea sau diavolul) isi dezvaluie contributiile, uneori derutante, la povestea miniaturistilor dintr-un Istambul clocotind de crime, vicii si delicii.

Alegand acest subiect, scriitorul turc a facut un pariu riscant – daca arta deja defuncta a miniaturii te lasa rece, sunt slabe sanse sa te apuci de o asemenea carte, mai ales ca are si vreo sase sute de pagini (mult, dom’le, mult, la Kundera era mai putin! – ar zice omul contemporan). Dar am banuiala ca Pamuk a fost mai mult calculat decat pasionat.

Ca in roman sunt amalgamate suspansul, dragostea (cu erotismul aferent), filosofia si istoria nu mai e o noutate, ci un standard impus de Numele trandafirului. Comparatiile cu romanul lui Eco sunt inevitabile (incepand de la titlu), dar Ma numesc Rosu face fata ilustrului predecesor tocmai prin marele sau defect: orientalismul apasat. E lent, e greoi, e aidoma unei targuieli in care placerea procesului e mai presus decat claritatea finalitatii. In era tehnologiei si a vitezei supersonice, o astfel de carte pare de-a dreptul anacronica.

Poate ca asa si e, dar autorul ei nu, fapt pe care Pamuk ni-l reaminteste constant, printr-un cuvant sau printr-o expresie, si nu din stangacie, ci din pragmatism: romanul trebuie dus pana la capat, iar cititorul trebuie sa accepte ca are de-a face cu un scriitor mare. Eu unul n-am avut incotro.

« Pagina anterioară

Blog la WordPress.com.