Sper ca amicul care a fost realmente coplesit cand a aflat ca am vizitat o fabrica de bere sa citeasca si aceste randuri, pentru ca la el ma gandesc cand le scriu.

Te-ai gandit vreodata de ce bei atata bere (ma rog, tu bei si vin din belsug, dar despre asta o sa discutam cu alta ocazie)? Stiu ca esti ocupat pana peste cap, mai ales ca de vreo doi ani ai si un urmas in familie, si stiu ca reflectia nu e tocmai sportul tau preferat, dar ia incearca sa intri pe pagina de Facebook a celor de la Ciuc Premium si sunt convins ca nici atentatorii aia sinucigasi cu cele 50 de fecioare ale lor nu ar simti beatitudinea mai dihai decat tine.

Eu m-as incumeta sa spun ca toate opiniile prezentate acolo isi gasesc un loc in personalitatea ta generoasa, care, tocmai datorita acestei minunate licori inventate, pare-se, de sumerieni,  a devenit atat de incapatoare. Ca berea ti se pare gustoasa, de asta sunt convins; ca o bei pentru ca poti, e clar, stiu ca iti pare rau ca ai doua maini si doar o singura gura; ca te distrezi enorm cand sorbi din bere, asta fara indoiala, si cred ca stii cat ne distram si noi; ca pentru sanatatea ta psihica ai nevoie de bere, cunoastem, numai consoarta nu prea vrea sa inteleaga; si peste toate acestea troneaza socializarea, pe care ti-o manifesti cu atata duiosie prin palme date peste cefele tovarasilor de bere.

Acestea fiind spuse, nu stiu cum o sa-ti distribui votul. Am vaga banuiala ca, pana vineri, 27 ianuarie, cand va avea loc marea dezbatere, iti vei face conturi separate de Facebook sub nume aleatoriu alese de Messi, Xavi, Guardiola, numai ca sa le dai dreptate tuturor.

Cat despre mine, cel care ti-a fost si inca iti este recunoscator ucenic intr-ale berii, am o preferinta clara: socializarea. Nu numai pentru ca ideea unor oameni care beau si rad si uita de necazuri ma incanta, dar si pentru ca unul dintre avocatii acestei opinii este extraordinarul actor de comedie Radu Gabriel, despre care as putea parafraza ce spunea Calinescu despre nuvela Alexandru Lapusneanu: Ar fi ajuns un actor la fel de cunoscut ca Fernandel sau Loius de Funes, daca divertismentul romanesc ar fi avut suportul unei limbi universale.

Internationala

Ne intereseaza sau nu, ingrijoreaza sau nu, protestele incepute acum cateva zile si bataile de ieri seara sunt pe buzele si pe retina tuturor, asa ca merge sa privim lucrurile si dintr-o perspectiva artistica, nu?

Tabloul acesta al lui Otto Griebel (1895 – 1972), pictor a proletariatului si care a avut niste problemute si cu Gestapo, m-a fascinat de cand am pus pentru prima data ochii pe el in antologia Istoria uratului, ingrijita de Umberto Eco. E ceva respingator si nelinistitor in el, dar pana aseara nu eram foarte constient ce anume.

Luati fiecare figura umana in parte si veti descoperi indivizi care nu par a avea prea multa scoala, cultura sau chiar minte, fara ca toate astea sa fie neaparat vina lor. Acum priviti-i ca un intreg, luati aminte la masa de priviri hipnotice si de frustrare mocnita si veti descoperi cea mai de temut stihie a societatii umane: multimea.

Avere, rang, inteligenta, nimic nu rezista in fata multimii. Daca ajungi in situatia ca multimea sa se dezlantuie in comunitatea in cate traiesti, ori i te laturi, ori te feresti in calea ei, altfel vei fi zdrobit.

La noi, multimea nu s-a dilatat inca suficient pentru a fi de neoprit si probabil ca va fi dispersata curand. Dar gandul linistitor ca astfel de porniri s-au diluat de-a lungul secolelor si ca lumea s-a civilizat in mod statornic va iesi cam zdruncinat dupa toata povestea asta.

Ce as vrea insa sa subliniez este diletantismul cu care asa zisii oameni politici au tratat acest moment. Deja evenimentele au evoluat spre masuri drastice, dar acum cateva ore, cand situatia mai avea un dram de calm, se puteau intreprinde niste miscari care ar fi rupt gura satului planetar la propriu.

Imaginati-va ori pe presedintele Basescu, ori pe unul dintre liderii opozitiei Crin Antonescu/Victor Ponta mergand in apropierea protestatarilor (evident, cu acoperisurile blocurilor intesate de lunetisti) si declamand urmatoarele:

Traian Basescu: (pe o scena, cu portavoce in mana): Dragi compatrioti, ma urati, stiu. Ma urati pentru pensiile si salariile taiate, pentru instabilitatea tarii si pentru saracia care a cuprins-o. Va simt nemultumirea, supararea, ura. Dar nu va lasati prada lor. Nu distrugeti ceea ce este al vostru, doar pentru ca simtiti imboldul lor.

Cei care protesteaza au acest drept si oricat m-ati uri, eu il voi apara cu toata fiinta, dar cei care se dedau la violente sa stie ca institutiile statului, oricat de hulite ar fi, isi vor face datoria si ii vor apara pe cetatenii respectabili ai acestei tari si bunurile lor.

Crin Antonescu/ Victor Ponta (pe o scena, cu portavoce in mana; pot fi chiar amandoi si si-l trec unul altuia): Dragi romani, sunt(em) aici alaturi de voi ca sa protestam impotriva coruptiei desantate pe care presedintele, premierul si toata clica lor au introdus-o in toate sectoarele vietii publice. Dar nu suntem aici ca sa incalcam legea, sa distrugem sau sa ii indemnam pe altii sa distruga. Si va rugam ca nici voi sa nu va lasati atrasi in acest iures al dezordinii care ne face rau tuturor.

Aveti o arma mult mai puternica decat pietrele de caldaram si sticlele incendiare; peste doar cateva luni va veti prezenta la vot si veti pedepsi coruptia, nesimtirea si incompetenta actualei guvernari. Iar cei care simt ca nemultumirea legitima a altora e doar un prilej sa distruga si sa semene haos sa stie, ca si daca vor contribui la caderea acestui regim, mana legii ii va ajunge, oriunde ar fi.

E multa demagogie in ce mi-as fi dorit eu, dar macar am fi stiut ca politicienii nostri au stil si grandoare; in schimb, de vreo trei zile incoace, toti se fac ca ploua si asteapta sa inceapa saptamana de lucru de parca ocaziile de a da lovitura ar avea vreun orar fix sau se uita la televizor si asteapta sa intervina telefonic (!), ca sa ia de aialalti.

Si cand ma gandesc ca pe unii dintre ageamii astia trebuie sa ii votez, aproape ca ma enervez .

Citindu-l, e clar ca nu se mai poate scrie normal despre iubire in secolul al XXI-lea. Nu mai merge cu povestea unor tineri din familii care se urasc, asta e deja telenovela. Nu mai merge cu un stil simplu, omniscient in care vocea demiurgica a naratorului ne ghideaza prin traierile celor doi.

Acum e nevoie de naratiuni intortocheate, cu iz supranatural si care trec prin multe epoci istorice, doar, doar ne-om lasa covinsi de perenitatea acestui sentiment, in conditiile in care cercetatorii de nu stiu unde au descoperit ca dragostea dureaza pana in 4 ani maxim.

Gargui bifeaza aceste cerinte tehnice si, in ceea ce ma priveste, a pierdut din start niste puncte din cauza marketingului de pe coperte, unde se preamareste debutul fulminant al autorului si faptul ca s-a documentat nu stiu cati ani si ca a adunat de nu stiu cate ori mai mult material decat insumeaza romanul.

Adica e musai ca mie sa-mi placa aceasta carte pentru ca omul s-a chinuit mult la ea si as fi nesimtit daca as avea alta parere. Din pacate, eu chiar sunt nesimtit (mi s-a spus si am acceptat cu seninatate aceasta aparent jignitoare eticheta) si imi permit fara nicio problema sa o critic, unde e cazul.

Povestea e asa cum pomeneam mai devreme – intortocheata. Un actor de filme porno goneste cu masina cu peste 100 la ora, beat si drogat, pe niste serpentine si, sa vezi surpriza, cade intr-o rapa, unde masina ia foc si el odata cu ea. In bucata asta, Andrew Davidson face niste puncte prin detalierea foarte stiintifica (si la persoana I) a modului cum sufera combustia inerenta unui atare accident. Descriere minutioasa si cinica a acestui tip de suferinta, incluzand aici toate referirile care vor urma in roman, reprezinta singurul aspect in privinta caruia pot spune ca documentarea acerba functioneaza in spirit literar.

Aflandu-se pe patul de spital ca vai de el, ars si fara principalul obiect al muncii (o stiti pe aia cu Ion Pendula?), personajul incepe sa nutreasca ganduri de suicid, pana cand incepe sa fie vizitat de Marianne, o tipa ciudata, cu evidente probleme la comitetul central, care insista ca s-au mai intalnit intr-o ipostaza similara intr-o viata anterioara, cand ea era calugarita intr-o manastire din Evul Mediu si el soldat perpelit intr-o batalie. Imobilizat la pat, parlitul nostru n-are incotro si asculta periplul prin istorie pe care il insira Marianne si, treptat, se lasa patruns de un sentiment pe care nu il mai experimentase niciodata pana atunci.

Pana sa ne afundam in povestea iubirii care strabate veacurile, Andrew Davidson mai puncteaza o data, dar masiv, intr-o bucatica din roman, sub o pagina, cred, in care atinge sublimul, pur si simplu. Este un mic episod care mi-a adus aminte de unul similar din Jane Eyre si care se incheie cu insasi definitia frumusetii: Nu dureaza decat o clipa.

In rest, niciun alt mecanism al lui Davidson nu s-a mai soldat cu puncte din partea mea, ba chiar l-am penalizat in cateva randuri prin pedanteria cu care introduce detalii istorice. In doua ocazii, depunctarea a fost consistenta, pentru ca a umplut doua pagini cu enumerari de feluri de mancare. Adica din susul paginii pana in josul ei nu apar decat produse gastronomice, de parca autorul a flamanzit in ultimul hal in decursul multilor ani de documentare si a vrut sa compenseze in planul imaginatiei.

Alte artificii postmoderniste care au ramas fara efect au fost boldarea unor replici apartinand demonului interior al personajului principal, adica o serpoaica localizata, potrivit firavelor mele cunostinte anatomice, intre zona cervicala si rect, si un acrostih format din primele si ultimele litere ale fiecarui capitol, despre care nu am aflat decat din postafata, deci nu s-ar puncta oricum.

O amica a facut o comparatie interesanta intre Gargui si Adam si Eva de Liviu Rebreanu, despre care spunea ca i-a placut mai mult. Subscriu la asta si adaug ca, desi romanul din literatura noastra e, de asemenea, rodul unei documentari atente, veritabilul har literar al lui Rebreanu contribuie la atmosfere mai reusite ale epocilor istorice pe care le parcurge.

La intrebarea foarte legitima: Omule, pana la urma, recomanzi cartea asta de bine sau de rau? as raspunde cu un foarte echidistant: Depinde. Stiind ca asta e cea mai iritanta replica posibil, am sa dau cateva exemple:

Gargui vs. Persuasion = Persuasion fara doar si poate

Gargui vs. Anna Karenina = Anna Karenina de departe

Gargui vs. Saga Amurg = Gargui de mai multe ori

Raed Arafat vs. Traian Basescu = Gargui

iPhone vs. Samsung Galaxy = Gargui

FC Barcelona vs. Real Madrid = Gargui

(daca sunteti prietena care nu mai suporta blestematul ala de El Clasico)

S.A.M.D.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un studiu criptic asupra mentalitatilor secolului XXI.

Fiti salvatorii lor! este o expozitie de pictura cu scop caritabil care se va desfasura in perioada 10 ianuarie – 10 februarie in foaierul Filarmonicii Oltenia. Organizatorii (Lions Club Craiova, Cenaclul “Constantin Brancusi” si Filarmonica Oltenia) intentioneaza sa vanda tablourile expuse pentru a cumpara aparate si teste pentru 60 de copii diabetici, insulinodependenti, aflati in posibilitatea de a se trata.

A cumpara un tablou nu este la indemana oricui, dar permiteti-mi sa va prezint o strategie mentala care ar putea sa va convinga, totusi, ca nu este atat de greu.

Un unchi foarte drag mie avea obiceiul ca, de pilda cand sora mea ii prezenta incantata vreo bluza noua pe care si-o cumparase, sa calculeze cate paini ar fi putut sa ia cu banii cheltuiti pe respectivul articol vestimentar. Rezultatele erau descumpanitoare si, nu o data, sora mea a inceput sa simta indoieli ca ar fi facut intr-adevar o miscare comerciala reusita. Convingerea in intelepciunea simpla, dar patrunzatoare a unchiului meu mi-a fost intarita cand am citit pe un site de psihologie foarte solid exact despre aceeasi manevra ca fiind una foarte de efect pentru o mai buna gestionare a finantelor personale.

Ii invit acum pe  fumatori ca, aflandu-se in fata unui tablou din cadrul acestei expozitii caritabile, sa aplice aceasta strategie mentala, dar un pic invers: sa calculeze de cate pachete de tigari ar trebui sa se lipseasca pentru a-l cumpara si a contribui la sanatatea unor copii bolnavi de diabet, dar si la a lor.

Rise of the Planet of the Apes

Ce este un film eroic? Gladiator, Braveheart, The Last Samurai. Ce nu este un film eroic? 300, King Arthur, The Last Legion. Nu ma afund in detalii despre de ce am pus pe unele intr-o categorie, iar pe restul in cealalta, va puteti da seama si singuri. Cert e ca filmul eroic infatiseaza povestea unui individ cu calitati exceptionale, pe care circumstantele il aduc in situatia de a-i conduce pe altii, de obicei in lupta pentru idealuri inalte – onoare, libertate, dreptate – de multe ori cu sacrificii supreme.

Un film eroic reusit e un intreg in care e absolut necesar ca partile, scenariul, actorii si muzica (esentiala) sa conlucreze impecabil. Exact asta se intampla in Rise of the Planet of the Apes.

Ideea filmului e veche si a generat destule reincalziri ale acestei ciorbe, fapt ce avea potential de a pune probleme realizatorilor, care au eludat-o insa in mod admirabil: nu s-au preocupat de ea decat pentru a bifa obiectivul setat in titlu – sa explice inceputul procesului prin care oamenii si-au luat-o pe coaja, iar maimutele au ajuns la putere. Tinand minte tot timpul ca asta le e menirea finala, s-au putut preocupa de filmul propriu zis care, la o adica, s-ar fi putut intitula si Rise of the Planet of the Quokkas (stiti bancul cu “daca imi dai o bucata de blana iti spun”?)

Foarte pe scurt, apocalipsa se intampla pentru ca oamenii (de la o companie farmaceutica, noii nazisti ai cinematografiei in ultima vreme) fac experimente pe cimpanzei si le inoculeaza un virus care le creste formidabil inteligenta, toate cu speranta ca vor descoperi un leac pentru Alzheimer. Omul de stiinta care se ocupa de asa ceva e James Franco, manat fiind si de dorinta de a alina suferinta tatalui sau (John Lithgow), lovit de aceasta cumplita boala.

Intamplarea face ca un experiment esuat sa-l puna in postura sa ia acasa un pui de maimuta de laborator, adorabil si lipsit de aparare, care, cu timpul, ajunge sa faca parte din familie. Botezat Caesar, cimpanzeul vadeste o inteligenta care o depaseste cu mult pe a oamenilor, dublata de agilitatea specifica speciei sale. Alte intamplari pe care nu o sa le amintesc, pentru ca si asa mi se pare ca m-am intins prea mult si nici macar n-am ajuns la partea care ma intereseaza in mod deosebit, il trimit pe Caesar intr-un univers concentrationar brutal, in care cunoaste violenta oamenilor si abuzurile la care sunt supusi semenii sai. Simtindu-se parasit de stapanii si prietenii sai umani, Caesar se transforma treptat intr-un om, pardon, cimpanzeu, hotarat sa isi infrunte si schimbe destinul.

Pana atunci apreciasem regia curata, interpretarile (cu un plus pentru veteranul John Lithgow si un minus pentru decorativa Freida Pinto in rolul gagicii lui James Franco), dar cand Caesar (ale carui expresii faciale apartin cui altcuiva decat uimitorului Andy Serkis) incepe sa ia aminte la ce exista in jurul sau, sa actioneze si sa isi faca prieteni, atunci am inceput sa simt acea usoara dilatare a cutiei toracice despre care stiu, fara dubiu, ca insoteste o stare de incantare la un film.

Filmele eroice mai o caracteristica: au scene grandioase, chiar daca nu sunt de amploare. Ganditi-va la confruntarile dintre Russell Crowe si Joaquim Phoenix sau la discutiile dintre Tom Cruise si Ken Watanabe; ceva asemanator avem si in Rise of the Planet of the Apes, numai ca sunt, nota bene!, fara cuvinte. Foarte greu de realizat asa ceva, dar regia, muzica si extraordinarele expresii faciale ale lui Andy Serkis compenseaza pe deplin.

Ca orice film eroic, trebuie sa existe si o batalie epocala, spre final. Exista, intr-adevar, si reprezinta o asa desteapta si coerenta desfasurare de forte din partea maimutelor, cum n-am vazut nici in cei trei mari pe care i-am pomenit la inceput.

Rise of the Planet of the Apes a fost categorisit ca “summer blockbuster”. Eu l-am vazut iarna, dar tot a reusit sa ma incalzeasca la suflet.

Angelus

Sunt multe picturi care imi provoaca senzatii diverse, emotii de tot felul sau care imi par ca redau miscarea. Dar nu sunt multe pe care sa le consider picturi auditive, precum Angelus a lui Jean-Francois Millet.

Cand privesc aceasta pictura, aud clopote de biserica, nu puternic, ci precum o soapta care vine din departare. De unde o aud eu si cum stiu acesti doi oameni care trudesc la camp ca a venit momentul rugaciunii? Acesta este marele farmec al picturii lui Millet: un element foarte discret, dar, in acelasi timp, vizibil, din planul indepartat.

Imaginea aproape imperceptibila a bisericii da acestui tablou perspectiva, dar intr-o maniera aparte. De obicei, pictorii, dupa puterile fiecaruia, isi folosesc tehnica pentru a da imaginii profunzime, adica de a-l face pe privitor sa uite ca are in fata o imagine bidimensionala. Millet nu e strain, e chiar stapan pe acest mestesug, dar perspectiva din Angelus izvoraste mai mult din deductie, decat din vizual.

Avem doua personaje in prim plan si stim ca undeva departe exista o biserica. Ergo, trebuie sa existe un spatiu intre cele doua puncte aflate la distante diferite de locul unde se gaseste privitorul si astfel, dintr-o imagine statica, pictura pare ca se deschide intr-o maniera aproape cinematografica.

Nu am sa insist asupra luminii pe care o emana tabloul, specifice Scolii de la Barbizon careia i-a apartinut si Millet, si care imbiba tabloul de spritualitate, la care contribuie de asemenea si pietatea superb sugerata de ipostazele celor doua personaje.

Nu m-ar mira daca vreunul dintre blogger-ii care si-au proclamat cu atata tarie ateismul la recensamant si care apoi si-au povestit ispravile in mediul virtual sa sara cu gura pe mine, facandu-ma obscurantist, retrograd sau ca avand prieteni imaginari.

Daca a crede ca un dram de spiritualitate si cateva repere morale (apartinand oricarei religii vreti voi) sunt indispensabile unei vieti normale sau daca a fi pur si simplu entuziasmat de frumusetea unui tablou cu subiect religios sunt pacate impardonabile ale lumii moderne, atunci accept cu bucurie epitetele de mai sus .

LA MULTI ANI!

Poate ca titlul si locul mentionat in el va spun deja despre ce e vorba, daca nu, se refera la orasul din Germania unde au fost judecati liderii nazisti dupa incetarea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Nu marii conducatori sunt subiectul acestui film, ci personaje fictive, apartinand sistemului, dar care, prin profesia lor, declanseaza ample dezbateri. Aceasta judecata de la Nuremberg incearca sa stabileasca daca inculpatii, judecatori la randul lor in cadrul Reichului, sunt vinovati sau nu de crimele acestui regim.

Spencer Tracy este un judecator american, batran, lipsit de spectaculozitate, fara rafinamente in gandire, care este chemat sa prezideze lucrarile acestui tribunal, caruia opinia publica deja nu ii mai acorda importanta. Acuzarea e condusa de Richard Windmark, american sadea, pentru care dorinta de a-i condamna pe inculpati depaseste simpla sarcina de serviciu; apararea ii revine lui Maximilian Schell, un tanar german abil, ambitios, cult si animat de niste cerebrale motivatii patriotice. Cea mai de marca figura din boxa acuzatilor este Burt Lancaster, jurist german de renume mondial, a carui integritate e indeobste cunoscuta, facand si mai dilematica stabilirea raspunderii sale in atrocitatile discutate.

Cand vine vorba de crimele regimului nazist, e greu sa ai o alta parere decat oroare totala fata de nivelul incredibil de abjectie pe care l-au atins niste fiinte umane (am dat, insa, spre suprinderea si intristarea mea, si de persoane care sustin ca Hitler a avut el ceva in cap; in astfel de situatii, eu unul nu mai zic nimic si raresc impercetibil rata de interactiune cu respectivii). Totusi, Judgement at Nuremberg nu te arunca intr-o tabara anume, ci te plaseaza fix la confluenta unor pozitii contradictorii, al caror conflict genereaza una din cele doua mari calitati ale acestei creatii cinematografice: te face sa reflectezi in mod socratic. Lege vs. dreptate, comunitate vs. individ, conjunctura vs. principii, acestea sunt mizele care transforma aceasta confruntare intr-una de proportii epopeice, desi se desfasoara in spatiu limitat.

Cea de-a doua mare calitate vine de la actori. Ca in orice film care se petrece intr-o sala de judecata, si in Judgement at Nuremberg se vorbeste mult, se declama mult, iar actorii se intrec unul pe altul in interpretari care dau fiori de placere. Cursa e castigata de Maximiliam Schell (castigator de Oscar pentru acest rol), absolut uimitor prin capacitatea cu care trece de la o stare la alta, de la agresivitate la aparenta blandete, de la soapte la strigate profunde, de la apasare la revolta, toate cu o dictie impecabila si cu un irezistibil accent german (priviti scena aceasta si va veti edifica).

E urmat indeaproape de Spencer Tracy, care opune arsenalului complex al tanarului confrate un bun simt atat de bine redat, incat, asa cum e imposibil sa nu il admiri pe versatul aparator, e imposibil sa nu il placi pe venerabilul om al legii, care isi are momentul lui de gratie in finalul filmului, menit sa readuca aminte detractorilor de astazi ca America de ieri a fost totusi farul calauzitor al democratiei.

Desi cu o idee mai jos pe scara interpretarii, Burt Lancaster are si el o bucata oratorica numai buna de dat exemplu prin scolile de actorie, iar in locul de unde acesta se manifesta cu toata energia aceea electrizanta si retinuta care i-a caracterizat multe dintre roluri, adica boxa martorilor, mai apar Judy Garland si Montgomery Clift.

E o diferenta colosala intre ingenua care ne-a fermecat in The Wizard of Oz si femeia apasata de remuscari din Judgement of Nuremberg, dar exact farama de inocenta care uneste cele doua roluri ale acestei superbe actrite, doborate prematur de propriile excese, ii transforma scurtul rol intr-o aparitie memorabila. Clift reuseste o performanta unica in contextul acestui film: nu apare decat intr-o scena, dar in cele cateva minute petrecute pe ecran, abate atentia de la toti ceilalti formidabili actori, inclusiv de la Schell.

De Craciun, vizionand Judgement of Nuremberg am devenit mai bun si mai fericit.

Mai bun (macar in teorie, pentru ca soliditatea morala nu se probeaza decat in practica), deoarece am inteles un dicton care pana acum mi se parea a avea un iz de sofism: E adevarat ca o viata nu valoreaza nimic, dar tot atat de adevarat este ca nimic nu valoreaza cat o viata.

Mai fericit fara doar si poate, pentru ca am vazut un film pur si simplu exceptional.

Asa ca ma voi aventura sa intru direct in ceea ce eu consider a fi semnificatia filmului Touch of Evil. O bomba detonata la frontiera Americii cu Mexicului ii prinde intr-un hatis de tradari si samavolnicii pe un onest si mult prea dedicat politist mexican (un Charlton Heston oaches, alegere riscanta, dar reusita), proaspata sa sotie americanca (Janet Leigh, foarte expresiva in redarea fragilitatii si integritatii) si un politist american obez, temut si care actioneaza prin mijloace brutale si chiar ilegale (ghici ciuperca cine-i?).

Intre cei doi oameni aflati in slujba legii se va isca un duel in care Heston incearca sa demaste rezolve cazul exploziei, dar si infamia omologului american, care, la randul lui, il ataca in toate felurile pe haituitor, incheind intelegeri cu niste mafioti care ii poarta pica si atingandu-l in punctul cel mai nevralgic: sotia.

Actiunea in sine nu e extraordinara, uneori pare absurda sau neverosimila, dar tot arsenalul regizoral al lui Welles e la locul lui: umbre mestesugite, unghiuri care incarca imaginile de semnificatii, muzica excelent aleasa si, per total, o atmosfera de mister, tensiune si inexplicabil.

Dar miezul la care voiam sa ajung e ca modul in care Welles arata sau actioneaza este, in opinia mea, o alegorie a destinului sau de dupa Citizen Kane. Cu aripile taiate de esecul comercial al filmului pentru care a avut puteri absolute precum nimeni altul din istoria cinematografiei, Orson Welles s-a zbatut sa recastige increderea potentatilor Hollywood-ului si sa stranga suficienti bani pentru a mai turna cate o pelicula dupa sufletul sau. Pe cand alti regizori castigau faima, premii si averi, Welles se tara prin viata sa ciuntita la fel cum personajul sau supraponderal si olog isi poarta masivitatea in Touch of Evil.

De asemenea, caracterul acestuia abuziv si necinstit e destul de evident o aluzie prin care Welles arata ca a fost constient de disidenta personalitatii sale de cineast iar modul cum personajul sau ajunge sa fie incoltit si parasit de toti denota amaraciune, regret si aproape un auto dafé. Suprinzator, daca il cunosti un pic, dar asteptati totusi finalul, si va veti lamuri pe deplin.

Ca o contrapondere, politistul onest si scrupulos (si un pic afectat) interpretat de Charlton Heston reprezinta lumea conformista a cinematografiei, care urmeaza niste sabloane si nu indrazneste sa se abata de la acestea, din teama de esec. Tanara si fragila sotie este sacrificata in goana dupa asa-zisa dreptate si reprezinta ce se pierde cand o opera nu este rodul independentei si al dorintei de a urmari frumosul in stare pura.

Daca veti vedea Touch of Evil dupa ce veti citi acest articol, veti avea impresia ca am dreptate, dar ca totusi mi-a scapat ceva. Asta e, de fapt, marele farmec al lui Orson Welles: oricat de mult te-ai stradui sa-l prinzi, tot iti aluneca printre degete.

Cine poate citi in acelasi fel Magul de W. Somerset Maugham, va avea noroc de cateva pepite. Romanul englezului este unul de tinerete, asa ca are destule neajunsuri, inclusiv subiectul. Un cuplu de englezi care pare destinat fericirii linistite vesnice (el asezat si mai in varsta, ea tinerica si cu inclinatii spre arta) se destrama datorita interventiilor nefaste si vindicative ale unui anume Oliver Haddo, personaj malefic si fascinant, pasionat de ocultism si magie neagra. Alte personaje implicate in aceasta drama sunt o prietena trecuta de 30 de ani a tragicei eroine,  aproape fata batrana care inca ravneste la afectiune, si un doctor, si el un pic pasionat de aspectele supranaturale ale existentei, dar, in acelasi timp, sceptic si de buna credinta.

Povestea per total are destule momente macabre si o atmosfera suficient de tensionata, incat sa rezulte un film de categorie B de toata frumusetea, daca ar fi ecranizata. Abunda in descriere de experiente extrasenzoriale, care, ca si multele detalii referitoare la arta alchimiei, par a fi un pic impinse cu piciorul, din graba unui tanar care inca nu invatase ca nu exista un semn de egalitate intre calitate si cantitate.

Dar printre toate aceste, cand vine vorba de simplele relatii intre oameni, de inaltarile si, mai ales, de scaderile lor, Maugham straluceste, precum aurul care incepe sa se iteasca in pietrisul de rau, si l-am recunoscut intru totul pe acel autor care ne-a fermecat pe mine si pe bestiala mea mama de-a lungul timpului, in special prin proza scurta.

O sa ma refer cu precadere la modul cum protagonista cade prada farmecelor diabolice ale pretinsului mag. Intr-o lectura in cheie fantastica, respectiva este victima unor vraji nepamantene, impotriva carora nu are ce face. Dar nasul meu de copoi literar a mirosit ca Maugham, fin si ironic observator al vietii, a vizat mai degraba radiografierea procesului prin care o femeie vulnerabila mental, cu insuficienta cultura si personalitate, dar cu pretinse inclinatii spre cultura, se prabuseste in fata unui barbat abil, depravat si cu tupeu, ignorand pe tipul respectabil, dar plictisitor, care ii poarta o afectiune reala.

Nu sunt avid cititor al blogurilor altora, dar, chiar si asa, tot am dat pana acum peste vreo 3-4 de articole profunde, in care internautii scriitori respectivi deplangeau cu mult patetism aceeasi slabiciune femeiasca. Din moment ce va aflati pe acest blog, probabil ca v-ati intalnit si voi cu astfel de articole, dar sfatul meu e sa cititi si romanul lui Maugham, pentru ca veti descoperi ca a nu spune lucrurilor pe nume e mult mai elocvent.

Cartea are si o prefata care, la cateva pagini cate insumeaza, are un efect extraordinar asupra restului, daca te hotarasti sa o citesti inainte. La ani buni de la publicarea Magului, W. Somerset Maugham rememoreaza contextul in care a fost inspirat sa-l scrie; exista atata autoironie si luciditate in acest scurt cuvant inainte, incat restul romanului nu mai apare decat ca o ilustrare a faptului ca, si daca negam existenta supranaturalului, profesia de scriitor ramane cea a unui mag cu o putere inegalabila.

Ca veni vorba de inceputuri care te aseaza intr-o anumita stare, pentru ceea ce lui Maugham ii ia vreo 7 pagini, lui Herman Melville nu-i trebuie decat 3 cuvinte: CALL ME ISHMAEL. Fie ca sunt goosebumps, fie ca sunt fiori de placere, ii simt de fiecare data cand citesc asta.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ocazia de a cerne aur in pietrisul de rau.