E greu ca, dupa o lunga suita de filme contemporane, sa comentezi unul clasic, asa cum este Hotii de biciclete, regizat de Vittorio De Sica.

Mai ales ca vorbim de o capodopera. Vedeti, tocmai asta e chestiunea sacaitoare! Sunt nevoit sa folosesc cuvinte care au fost atat de uzate, de multe ori fara nicio justificare, asa ca, acum, cine il aude, isi zice: ia uite si la asta ce limbaj de lemn are!

Numai ca, in privinta Hotilor de biciclete, nu am prea multe alternative. Cum sa il descriu altfel: o bijuterie, o productie grandioasa prin simplitatea ei, o incununare a artei cinematografice? Greu, greu…

Dificultatea e sporita si de subiectul aparent prea putin palpitant. In Italia de dupa razboi, viata e grea si locuri de munca sunt putine (e criza, ca sa le usurez decodificarea celor care si-au bagat cuvantul asta in baza vocabularului). Un barbat cu familie are sansa de a primi o slujba bunicica, dar are neaparata nevoie de o bicicleta. Sotia sa isi rupe de la inima si vinde asternuturile si indispensabilul mijloc de locomotie intra in posesia familiei. Numai ca, inca din prima zi de munca, omului ii este furata bicicleta, iar acesta porneste a doua zi, impreuna cu fiul sau, sa o gaseasca in labirintul orasului Roma.

Din aceasta simplitate izvorasc marile calitati ale filmului: realismul si intensitatea trairilor. Speranta, amagire, cearta, disperare, toate se succed si se impletesc, gratie interpretarilor tatalui si fiului. Ajung din nou in acel punct nevralgic – cum sa le descriu: remarcabile? impecabile? geniale?!?!

Senzatia de neputinta in a descrie o capodopera e pretul inevitabil pe care trebuie sa il platim pentru existenta ei.

Nu cred ca exista taxa mai draga mie decat asta.

Marea talazuita

Desi rusii nu au fost navigatorii cei mai titrati ai istoriei, din randul lor a iesit pictorul care a redat marea cu o dragoste inegalabila: Ivan Aivazovski.

La el nu e nici geografie rece, dar nici personificare absoluta. E o entitate nedefinita care te poate inghiti fara mila daca esti in mijlocul ei sau iti provoaca un adevarat extaz cand o admiri de departe, infatisata cu acea spectaculozitate pe care numai romantismul a putut-o plasmui.

La finalul sectiunii de arta europeana de la Muzeul National de Arta din Bucuresti, privirea mea, deja rasfatata cu nenumarate creatii superbe, dintre care un Rembrandt si un El Greco, mi-a cazut pe un tablou de Aivazovski, care, desi de dimensiuni considerabile, era, in mod regretabil, amplasat undeva intr-un loc stramt. Nu e acesta pe care vi-l prezint, dar trebuia sa va impartasesc ca a vedea o pictura a rusului in original e o experienta pe care n-o poate egala nici cel mai glossy album de arta.

Vizualul se distribuie si la celelalte simturi si foarte curand te gasesti inconjurat de aerul tare si sarat al unei mari ostile si grandioase deopotriva.

O chilianca titrata in materie de literatura, Isabel Allende, s-a documentat si si-a pus in minte sa spuna romantat povestea formarii poporului ei, ceva gen Saruta pamantul acesta de Ileana Vulpescu.

Ines a sufletului meu e povestea unei femei pe nume Ines Suarez, care l-a insotit si l-a sprijinit pe Pedro de Valvidia, cel care a pornit din Peru, chitit sa fondeze o noua tara si care a si reusit, dupa o calatorie chinuitoare si dupa lupte feroce cu bastinasii.

Ca si romanul Ilenei Vulpescu, si cel al chiliencei are meritul ca face istoria accesibila, numai ca are si unele pacate. Daca in cazul romancei e vorba de patetismul apasat, in cel al lui Isabel Allende stilul narativ cam scartie. Povestea e spusa la persoana I, din perspectiva acestei Ines, o persoana energica si patimasa, dar capitolele care descriu viata conchistadorului pana sa i se incruciseze viata cu a ei sunt redactate cu un realism rece, de secol XIX. Unde mai pui ca in mijlocul unor descrieri ale vietii pseudorurale a colonistilor apare ca nuca in perete cate un neologism gen “comasare” (la asta nu stiu daca nu cumva ar merita invinovatati traducatorii).

Meritul cartii, caci nu ii lipseste si asa ceva, este ca intram in profunzimea sufletului unei femei. Sub cronica romantata avem un subtil studiu de caz multilateral care explica aforisme binestiute gen: in spatele oricarui barbat puternic e o femeie puternica; femeia, ochi alunecosi, inima zburdalnica; in fiecare femeie e cel putin o coasta de drac etc.

De cantaretul asta habar nu aveam pana sa dau de el din intamplare, dar melodia asta m-a captivat.

Ma face sa imi imaginez un cadrul nocturn, macabru, in care un batran ciung si cu un ochi lipsa, intr-o camera intunecata, ticsita cu mirosuri de plante halucinogene, inteapa o papusa de ceara infatisandu-l pe Geoana sau pe Basescu (dupa preferinta fiecaruia).

Sa votati bine!

Mult timp n-am inteles de ce americanii considera De veghe in lanul de secara asa un reper al culturii si identitatii lor. Dupa ce am citit Bullet park de John Cheever, am deslusit raspunsul – pentru ca asa e.

Tipul inadaptat, care nu isi mai gaseste locul pe lumea asta e si subiectul acestui roman, numai ca autorul ia acea personalitate alienata, superb creionata de J.D. Salinger si ii da doua forme, antagonice, dar complementare.

Una este o familie de orasel de provincie, indestructibil ancorata in viata sociala, ai carei membri traverseaza diverse crize de personalitate, cu o concentrare suplimentara asupra tatalui.

A doua ipostaza este cea a unui tip crescut fara familie, care hoinareste lumea in lung si in lat, iar, daca va incumetati sa il categorisiti ca fiind dus cu pluta, nu va inselati prea mult, pentru ca, atunci cand ajunge in oraselul care da si numele cartii, se hotaraste sa il crucifice pe fiul familiei de mai sus, ca sa trezeasca omenirea din marasmul in care s-a scufundat.

John Cheever a fost la un moment dat supranumit “Cehov al suburbiilor” si nu fara temei, pentru ca are o maniera similara cu a marelui rus in a reda forfota interioara a gandurilor cu precizia si detasarea unui emitator plantat in mijlocul lor.

Din ciocnirea celor doua fete ale alienarii reiese concluzia: Fie familia cat de rea, tot mai bine e cu ea.

Pe cat de imposibil de retinut si de pronuntat e numele autorului cartii Starea de flux, pe atat de patrunzatoare ii sunt ideile. Cum viata e scurta si merita traita, asa cum veti intelege din paginile scrise de Mihaly Csikszentmihaly, nu o sa stau sa despic in patru tot ce spune el, ci o sa incerc sa enumar ce am priceput eu din ea.

Prea mult timp liber e periculos.

Daca munca care iti asigura traiul nu e si ceva ce iti place, o sa ai probleme.

Daca munca nu iti place si nu gasesti altceva care sa te implineasca, o sa ai probleme.

Daca nu crezi in comunitate si in comuniunea cu ceilalti, o sa ai probleme.

Starea de flux e acea stare in care te contopesti pe deplin cu ce faci la un moment dat. E ca punctul G – nu stii sigur daca exista, dar merita sa incerci sa il cauti. E atunci cand iti aluneca mainele pe corzile chitarii fara sa-ti dai seama, cand electrizezi multimile printr-o cuvantare maiastra, cand schimbi bujiile in doi timpi si trei miscari, de parca mainile ar avea o viata a lor.

Starea de flux nu e vreun ghid despre cum sa devii faimos si sa faci bani, nici nu e vreun manifest alarmist impotriva societatii consumiste. E o prezentare documentata, realista si lucida. Pentru oameni pe masura.

La ce experimente genetice se fac in zilele noastre, nu e de mirare ca si filmele au ajuns sa le suporte.

Intr-o vreme, horror-urile stateau pe un raft anume in magazinele de inchirieri, iar filmele despre inadaptati care reusesc intr-un fel sau altul sa isi depaseasca impreuna complexele erau hat departe, in coltul celalalt.

Zombieland este un trist exemplu de experiment genetic cinematografic nereusit. Intr-o lume lovita de un virus care ii transforma pe oameni in canibali, patru persoane: un pusti sociopat si care si-a trasat o serie de reguli de supravietuire, un fel de taranoi texan (Woody Harrelson), destul de priceput in a vana pe cei afectati de morbul respectiv si doua surori cam escroace, dintre care una e o bunaciune, de genul care umbla pe motocicleta si i se vede tatuajul din zona lombara, se aliaza ca sa reziste unei calatorii prin America.

Filmul are un moment cand, dupa ce se constituie aceasta trupa, ai impresia ca va urma o serie trepidanta de actiune si umor, numai ca realizatorii au avut alte planuri. Sablonul “nerd-ul care o cucereste pe frumoasa inaccesibila” si umorul sec li s-au parut mai inspirate, plus niste briz brizuri de intertextualitate – eroii nostri ajung acasa la un actor foarte cunoscut care isi joaca propriul rol.

Daca va tot intrebati de ce scriu asa poticnit si lipsit de viata, este pentru ca, tastand, rememorez starea care m-a cuprins treptat cat am vazut filmul. Am simtit cum ma paraseste toata bruma de interes pe care mi-o starnise ideea originala de a combina o comedie si un horror si se instaureaza o acuta senzatie de pierdere de vreme. Horror-ul nu e cine stie ce, comedia da gres de cele mai multe ori, iar cele doua elemente s-au respins reciproc, ca intr-o reactie chimica nereusita.

Poate ca mai bine sa nu intervenim in cursul firesc al naturii si sa lasam diversele tipuri de filme sa isi implineasca destinele separate pentru care au fost create.

Unii au fost contemporani cu Mozart, altii cu Wagner. Eu ma bucur ca sunt contemporan cu un muzician care a exploatat la maxim specificul perioadei sale: Jean Michel Jarre.

Folosind tot felul de masinarii si instrumente inedite, a creat niste albume pe care, daca le asculti de la un cap la altul, iti spun adevarate povesti si nu orice fel, ci unele gen Mahabharata, care se pot intinde atat cat te lasa imaginatia si dincolo chiar.

In ceea ce priveste spectacolele, prefer desfasurarea lui de forta si de gust, decat toate epatarile gen Madonna.

Si Zoe Valdes mi-a ascultat indemnul.

Eternitatea clipei e o carte scrisa fara har, dar cu inspiratie autentica. E asa-zisa poveste a unui chinez plecat in cautarea si recuperarea tatalui sau, emigrat in Cuba. Tanarul nostru, foarte inzestrat, de la cunostinte medicale, la arte martiale, meditatie si potenta, peripeteste pe meleaguri diverse, iar actiunea e oricum, numai lineara nu.

Asa-zisa, pentru ca periplul sau capata accente de odisee, drumul nefiind decat un pretext pentru a da frau liber imaginatiei. Cu ocazia asta, am priceput si eu ce inseamna de fapt realismul magic. E acel mod de a scrie ca si cum ai fi normal, dar cu o sticluta de metal in buzunar, plina cu nebunie concentrata, din care mai tragi cate o dusca din cand in cand.

Mai pe inteles: se intalnesc doi iubiti care nu s-au mai vazut de mult. Pana acum, nimic special. Vor sa se sarute. OK, in regula. Deodata, unul dintre ei scoate o limba lunga de cativa metri, isi infasoara partenerul si strange. Apoi ii da drumul si celalalt ii spune: Aproape ca uitasem ce parfumata iti e rasuflarea. Intalnire tipica de indragostiti, nu?

Meritul involuntar al lui Zoe Valdes este ca, nefiind o scriitoare la fel de inzestrata precum Marquez, Asturias sau Carpentier, a fost nevoit sa se exprime intr-un realism magic mai apasat si, deci, mai evident.

Asta nu inseamna ca Eternitatea clipei e o carte slaba. Dimpotriva, este placuta si chiar ofera cateva momente speciale care te fac sa traiesti exact ce exprima titlul.

50 de ani de comunism sunt un masiv os de ros pentru realizatorii de film romani, cel putin pana, biologic vorbind, vor disparea cei capabili sa mai simta vreo legatura afectiva cu aceasta perioada.

Cum, insa, metehnele endemice societatii socialiste multilateral dezvoltate sunt mai vii ca oricand si in varianta sa capitalista, un film ca Amintiri din Epoca de Aur are un fond de succes din oficiu.

Nu ma apuc acum sa detaliez fiecare povestioara din cele doua parti ale seriei (insumand 7 scheciuri), o sa va spun doar ca placerea cu care le-am privit a fost distribuita inegal.

Prima parte, dupa un inceput sovaielnic, a accelerat ritmul, umorul m-a napadit fara sa ma pot impotrivi si eram mai sa accept ce zicea un tip de la Academia Catavencu, ca perioada aia era chiar misto.

A doua parte are un inceput promitator, cu o subtila pastisa romaneasca de Bonnie si Clyde, dar isi pierde repede suflul, nu-mi dau seama daca involuntar sau nu, si nu m-a facut nici macar sa ma intristez, daramite sa schitez vreun zambet.

Exact ca la Morometii, romanul. Te desfeti cu fiecare cuvant in primul volum si te iei cu mainile de cap la al doilea (sau, asa cum a facut un coleg de-al meu, nu foarte mare amator de lectura, dar constiincios in ceea ce priveste programa pentru bacalaureat – citesti numai unde scrie numele lui Moromete, ca sa ai ce scrie, daca iti cade caracterizarea personajului).

P.S. S-ar putea ca titlul sa nu fie chiar original, pentru ca am impresia ca l-am citit undeva si mi-a ramas pe fundul memoriei; daca totusi e al meu, cinste mie!