Cand un barbat iubeste o femeie

Cand un barbat iubeste o femeie e in stare de orice pentru ea. Ca de pilda sa o faca actrita, sa ii finanteze un film, sa ii scrie scenariul si sa il regizeze.

Asa a facut Bobby Paunescu pentru Monica Deeeeeean Birladeanu. Dupa ce am vazut Francesca, aproape ca m-am infiorat de cat o iubeste, astfel incat sa o priveasca din spatele camerei in atatea ipostaze: Monica mergand pe strada intr-o fustita vaporoasa, fara sutien; Monica smiorcaindu-se; Monica mancand gem langa o farfurie cu apetisante bucati de salam de biscuiti; Monica stand in poala unui batran libidinos si spunandu-i o poezie, ca sa faca rost de 1000 de Euro; Monica mancand un sandvis; Monica aratandu-si cea mai expresiva parte a corpului – fundul – in plan departat, in penumbra.

Iubirea lui Bobby Paunescu nu s-a oprit insa aici. Oricine interactioneaza pe ecran cu Monica n-are voie sa ia prim planul. In scena cand tatal ei se enerveaza asa cum s-ar enerva oricine auzind ca odrasla vrea sa plece aiurea, mai ca n-o face proasta, dar se abtine, pentru ca, din spatele camerei, Bobby vegheaza ca nicio ofensa sa nu ii fie adusa stapanei inimii sale. Mama sa, interpretata de Luminita Gheorghiu, o actrita care s-a ridicat la inaltimea lui Victor Rebengiuc in Morometii, se cenzureaza, ca nu cumva sa abata atentia de la cine trebuie. Interlopul care se da la Monica pastreaza niste limite fata de ea; nu e cazul insa si cand vine vorba de a-l agresa pe iubitul de pe ecran (care plateste scump acest privilegiu) al Monicai – atunci are dezlegare la toate exprimarile speciei sociale pe care o intruchipeaza si o face excelent (e singurul personaj care mi-a placut cat de cat).

Despre abilitatile actoricesti ale Monicai Deeeeeeean Birladeanu nu am decat doua obiectii: are o voce prea stridenta si niste ochi prea inexpresivi. In rest, e impecabila.

Asa ca, mai barbatilor care sunteti, ca sa aveti o femeie ca Monica, e nevoie sa procedati ca Bobby Paunescu. Eventual sa fiti chiar el.

Cate ceva despre femei

Intamplarea sau o aranjare mai fengshuie a astrelor a facut sa citesc una dupa alta doua carti de facturi diferite, dar tratand aceeasi chestiune: eternul mister feminin, asa cum o caracteriza doamna mea profesoara de limba si literatura romana pe Otileea din romanul purtand aproximativ acelasi nume.

Creierul femeii de Louann Brizendine e o carte stiintifica si accesibila. Si, surprinzator, este si utila, in ciuda parerii incetatenite ca bestseller-ul Ce stiu barbatii despre femei este exponentul supremei cunoasteri in acest domeniu. Hormonii, tipurile si actiunea lor in diverse faze ale vietii femeii sunt obiectul acestui studiu, cu exemple relevante, iar eu nu am incotro decat sa admit ca am aflat cate ceva despre femei si nu mai sunt asa inversunat impotriva lor. Iar garantia soliditatii faptelor prezentate este ca autorul este ea insasi o femeie.

Romanul Agentia de detective nr. 1, de Alexander McCall Smith (un englez sadea, nascut insa in Africa) a venit taman la fix dupa o consistenta portie de fapte stiintifice. Recunosc, avand in vedere ca stiu ca moneda nationala a Botswanei, unde se petrece actiunea, este un cuvant uzat pana la satietate in limba romana, care incepe cu pu- si se termina cu -la, am fost ispitit sa cred ca voi avea prilejul sa fac asociatii porcoase si sa ma amuz pe cinste.

Socoteala din gand nu se potriveste insa cu cea din carte. O femeie africana, dupa un mariaj esuat lamentabil si dupa moartea scumpului ei tata, isi deschide prima agentie de detectivi particulari din orasul ei. In viata interioara a lui Mma Ramotswe gasim multe: spiritul unei natii, lungul drum spre al sufletului unei femei catre regenerarea puterii de a iubi si mintea unui detectiv care foloseste cu randament maxim bunul simt. N-are parte de cazuri spectaculoase (demascarea unui sot adulter, comportamentul ciudat al unui doctor, urmarirea unei adolescente cu porniri rebele), dar eu nu m-am plictisit niciun moment, ba chiar mi-au intrat cateva chestii in cap.

Dintre ele, cel mai important mi s-a parut a fi acesta: aveti incredere in mintea unei femei care nu este indragostita!

DJ Iulius aime la France!

Ocean’s 12 a fost pentru mine o dezamagire (pe vremea aia n-aveam idee cat de naspa o sa fie Ocean’s 13), dar ceva ce mi-a ramas in minte a fost scena cand Vicent Cassel trece printre niste lasere pe sunetul unei melodii captivante prin ritm.

Cassel, care m-a agasat infiorator in Eastern Promises are meritul de a fi cerut in mod expres ca melodia The a la Menthe, a celor de la La Caution sa fie introdusa in film si asa acesti hip-hoaperi francezi, care aduc a C.I.A.-ul nostru bastinas, au ajuns celebri.

Au un aer proaspat, asa ca, in afara de melodia consacrata, va mai ofer una, care mi-a atras atentia pentru ca se aude bine si are un videoclip care mi-a adus aminte de cele ale lui Peter Gabriel.

Vive la France!

Sa privim pictura! (XXXII)

Seceratorii

Gustul pentru experiente cat mai variate al autorului acestor randuri l-a dus in ipostaza de a lua parte la o campanie de treierat, printre tractoristi, conducatori de combine si alte soiuri de muncitori agricoli.

Pe langa multe altele, am gustat placerea de nedescris de a lua o masa la camp si am fost martorul urmatoarei scene, pe care o reproduc aproximativ si, evident, inflorit:

Trece un nene cu o bicicleta si se abate si pe la noi.

- Sanatate, ce faceti?

- Sa traiesti, nea Cutare, vino si mata si stai aci cu noi.

- Nu pot, fata mea (expresie universal valabila in zonele rurale ale Doljului – n.n), ca ma duc si io sa-mi treier tarlaua.

- Hai, nea Cutare, ca n-apune soarele chiar acuma.

- As sta, ma copii, da’ tre’ sa termin si io munca, sa ma apuc de tuica peste doua saptamani.

- Nea Cutare, hai sa-ti dam sa-mbuci o bucata mare de branza si o ceapa, doua.

- Bine, ma, hai ca stau, da’ nu mult.

Inutil sa mai spun ca nenea Cutare a stat ore bune cu noi, iar cand a plecat, apropiindu-se scapatatul, si-a zis ca e mai indicat sa se duca acasa, sa se odihneasca.

Pictura lui Peter Bruegel cel Batran, desi vine din Evul Mediu flamand, imi inspira acelasi aer lejer al omului care stie ca are ceva de facut, dar si ca nu i-au intrat zilele in sac.

De-asta imi si place acest artist: ca a privit lumea cu o ingaduinta batraneasca, a omului care a trecut prin viata si cunoaste toate cotloanele sufletului uman, indeosebi cel rural.

F.B = T.B.

Prima carte de Frederic Beigbeder pe care am citit-o, Dragostea dureaza trei ani, a reusit chiar sa ma enerveze. Dar, cum e crestineste sa intorci si celalalt obraz, am luat in mana si romanul care l-a consacrat, 29,9 RON (da, chiar asa e titlul, si mai are si un 19,9 taiat pe coperta). Asa cum imi soptea o presimtire, am fost plesnit din nou, ce-i drept, cu mai mica intensitate.

Cartea utilizeaza acelasi stil halucinant si dezlanat si descrie/infatiseaza/nareaza/alegorizeaza/pastiseaza/satirizeaza trairile externe si interne ale unui om implicat in publicitatea de nivel inalt. O viata cel putin la fel de searbada si degenerata ca a personajului din Extinderea domeniului luptei, de Michel de Houellebecq. Notiunea de fir narativ e necunoscuta autorului, asa ca n-as putea sa va descriu actiunea, decat ca e un rechizitoriu care se vrea salbatic la adresa societatii consumiste contemporane. Un singur citat mi-a atras atentia, pentru ca e inspirat formulat: Cunoasteti diferenta dintre bogati si saraci? Saracii vand droguri ca sa-si cumpere Nike, iar bogatii vand Nike ca sa-si cumpere droguri.

Daca m-ar fi prins in perioada cand, dupa ce ii intalnisem pe baietii de la Leo Burnett Romania, credeam ca a lucra in publicitate e raiul pe pamant, atunci 29,9 RON m-ar fi lovit in plex. Dar asa, nu a facut decat sa imi contureze o comparatie  pe care nu ma pot abtine sa nu v-o impartasesc.

Dupa mintea mea, Frederic Beibegder (F.B.) e leit Traian Basescu (T.B.). Stiu, e sinucidere curata sa pomenesti vreun nume prezidentiabil in perioada asta electorala, dar asta e.

F.B. provine exact din sistemul pe care il blameaza; tot asa si T.B. Si-a insusit tot arsenalul sistemului si l-a intors impotriva lui; asijderea T.B. Si-a pus in cap sistemul; leit T.B. A avut un succes enorm, taman ca T.B. Esti convins ca nu poti sa-l crezi pe F.B., dar nici n-ai cum sa contesti ce spune; T.B. aidoma.

Nu stiu daca o sa-l votez pe T.B. inca o data, dar vreo carte de F.B nu mai citesc sigur. Nu mai am niciun obraz.

Kramer vs. criza

Will Smith are o soarta de invidiat. E si cantaret si dansator si actor. Daca nu-i merge una, ii merge sigur alta. Asa ca, relaxat fiind, le face pe toate bine.

Rolul din The Pursuit of Happyness vine sa-mi sprijine spusele. Un tata cu un copil de vreo cativa ani e parasit de nevasta si, aparent, de noroc. Ca agent de vanzari nu-i merge prea bine, ajunge sa nu aiba unde sta peste noapte, dar lupta neobosit pentru succes si pentru viitorul fiului sau, incercand sa patrunda intr-o firma de brokeraj. Interpretarea lui Will Smith face filmul, iar faptul ca pustanul chiar este progenitura sa asigura realismul interactiunilor dintre cei doi. Un Kramer vs. Kramer in conditii de criza financiara globala.

Ca mesaj, filmul mi-a dat de gandit. Generatia mea si a celor mai in varsta decat mine au crescut cu lecturi la scoala gen Puiul, La Vulturi, Fefeleaga sau Senin de August (pentru cei prea tineri, in povestirea asta, un baiat de maxim 10 ani e aruncat in aer impreuna cu un pod). Nu e de mirare ca suntem atinsi de morbul fatalismului, al neincrederii si al lipsei de vointa.

The Pursuit of Happyness dozeaza cat trebuie cantitatile de tragedie si comedie, iar rezultatul final inregistreaza victoria optimismului, nu debordant, ci retinut, dar sanatos.

Fericirea se castiga, nu e un dat.

P.S. Aveti aici Declaratia de Independenta. Macar sa stim de unde izvoraste mandria si puterea de a lupta a altora.

Nobel dat pe bune

Cand sunteti pe punctul sa vi se cimenteze in minte stereotipul ca nemtii sunt reci, exacti si lipsiti de sentimente, sa vedeti Goodbye, Lenin! sau The Lives of Others. Veti constata cu uimire ca sunt niste oameni cu umor, care stiu sa faca haz de necaz, sa isi perceapa realist defectele si sa se abata de la reguli.

Opiniile unui clovn de Heinrich Boll se alatura acestei pledoarii. Daca va apucati s-o cititi, pregatiti-va sa va asumati rolul de psihoterapeut, instalati-va confortabil intr-un fotoliu capitonat, in timp ce, pe canapea, vocea romanului isi va depana trista poveste. Pacientul vostru e un clovn dezamagit de viata, pe care l-a parasit iubita si cu umarul si genunchiul paradite dupa un accident. Omul are probleme cu parintii, pe care nu se sfieste sa ii acuze de ipocrizie si de vina de a o fi impins pe sora sa la moarte in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, are probleme cu toti cei care, sub masca religiozitatii, ascund ipocrizie, are probleme cu ipocrizia in general. Sufera amarnic dupa iubita lui, cu care a avut o relatie copilaroasa si inocenta, care insa l-a lasat pentru un catolic scortos, respectabil si plat.

Dintre afectiunile pacientului, cea care starneste cel mai pregnant interes este cea referitoare la relatiile cu parintii. Nu are furia spumeganda a lui Jeroen Browers in Rosu Ucigas, dar este la fel de neiertatoare. Scena intalnirii dintre fiul ratacitor si risipitor si tatal, figura publica instarita si de succes, este naucitoare. Are umor, deci ar trebui sa rad; are o fina observatie psihologica, deci ar trebui sa ma puna pe ganduri; ce a facut insa a fost sa ma inunde cu un fel de tristete asemanatoare cu gripa – am simtit-o in tot corpul, dar n-am putut-o localiza concret.

De cand mi-am arogat dreptul de a diseca si psihanaliza carti, nu m-am confruntat cu un final mai dificil. Eticheta de fericit fuge ca o soparla pe care incerci sa o prinzi de coada, dar nici cea de trist nu se lasa lipita.

Pentru toate bataile astea de cap, deloc dureroase, dar profunde, dau urmatorul diagnostic:

Un Nobel dat pe bune.

DJ Iulius reinvie clubbingul de odinioara

Era o vreme cand clubbingul nu presupunea house-uri lungi cat o zi de post, ci unele melodii chiar tari, ca acestea doua. Rar am mai intalnit sunet ca al celor de la Sash, iar vocea interpretului de la Modern Talking e chiar deosebita.

Deci haidereti sa ne rememoram in da club!

Fereste-te de prost, ca e omniprezent in istorie!

Rath-Vegh Istvan e un ungur foarte simpatic. Atat de simpatic, incat l-as scoate la o bere, spre marea oftica a sovinilor, daca ar mai trai, bineinteles. L-as asculta ore  in sir vorbind despre toata munca sa migaloasa de a scoate din oceanul istoriei acele exemple care dovedesc ca oamenii au gandit de multe ori cu orice alta parte a corpului decat cu capul.

Istoria culturala a prostiei omenesti e o frantura a acestor eforturi. Incepe cu o foarte de bun simt dezbatere asupra legendarei intrebari ce presupune prostia omeneasca. Si, asa cum ii sade bine unui istoric care se respecta, Rath-Vegh Istvan ne prezinta mai multe opinii si promite ca nu va mai mentiona cuvantul “prost”.

Nu va lasati sedusi de cuvantul mai tare din titlu. Chiar e o carte de istorie si inca una foarte documentata. Orice practica mai naiva mentionata, fie ca sunt procese intentate animalelor, fie ca e vorba de jurisprudenta palmuirii sau de zalele imune la gloante, tratate printre altele si cu sanguis menstruus primus virginus, este bazata pe surse.

Asa ca, daca va ingrijorati la stiri precum cea despre femeia care e indragostita de o bucata din zidul Berlinului (caruia ii face de mancare si cu care face sex), linistiti-va. Se confirma inca o data zicala ca inteligenta pe Pamant e constanta, numai numarul oamenilor e in crestere.

Visul imaginatiei

Comediile proaste sunt triste, dar dramele psihologice proaste sunt plictisitoare.

Aceasta e o regula pe care am constatat-o empiric si care mi-a fost confirmata de The Good Night. Un tip cu alura de hobbit (Martin Freeman), fost membru al unei trupe de rock, punck, pop sau ce-o fi fost, are o viata foarte searbada, cu o nevasta (Gwyneth Paltrow) stresata de atitudinea lui, dar si de la natura, si incepe sa aiba niste vise in care o super gagica, in persoana lui Penelope Cruz, i se ofera in toate pozitiile si cu toate coafurile.

In incercarea de a deslusi sensul acestor semnale ale subconstientului, da peste un guru informal in materie de vise (Danny DeVito, cu o prestatie fara prea mult suflu actoricesc) care ii da niste sfaturi pe care individul nostru le aplica, iar, intr-un final, batalia de la nivelul psihicului sau se sfarseste.

Sa rememorez acest film care nu se deruleaza, ci vegeteaza, a fost mai greu decat va imaginati si singurele momente cand seismograful interesului meu a avut niste zvacniri au fost cand aparea amicul personajului principal, interpretat de Simon Pegg, care are niste replici sexiste savuroase.

Altceva ce mi-a displacut la filmul asta e ca prezinta exercitiile fizice ca fiind la fel de inutile impotriva viselor ca si alte metode. Ia sa incerce intelectualii sa mearga la prasit, ca dupa-aia nu mai viseaza nici pe Angelina Jolie, nici pe Alina Plugaru, ci, in cel mai bun caz, coada de la sapa.