Sa privim pictura! (XXI)

Sarutul

Hercule si Omfala

Sarutul

Amantii

Patru pictori diferiti, patru mentalitati, patru talente diferite. O tema comuna: sarutul, ca expresie a dragostei, a dorintei, a pasiunii.

Primul sarut, care duce apropierea dintre cei pana la osmoza este al lui Edvard Munch.

Al doilea, care e foarte carnal si posesiv din partea barbatului, este al lui Francois Boucher.

Al treilea, care e foarte stilizat si simbolic, este al lui Gustav Klimt.

Al patrulea, pe care l-am adaugat la sugestia Andei si care izvoraste din abisul subconstientului, este al lui Rene Magritte.

Cate perceptii asupra acestui act fizic, care inseamna atat de mult pentru relatia dintre un barbat si o femeie!

Voua care vi se pare cel mai frumos? Dar cel mai respingator? Dar cel mai apropiat de ceea ce va doriti?

Iubirea care misca roti si stele

Iubirea… un ideal atat de fragil, incat iti e teama si sa il soptesti, ca sa nu se spulbere.

Filmuletul lui Bruce Branit e un imn modern inchinat iubirii. E surprinzator, e spectaculos, e trist.

E o doctorie impotriva crescandului mal de siecle care ne asalteaza – intai e amar, apoi te face sa te simti bine.

Suportabila usuratate a unui film

Becoming Jane este un fel de Shakespeare in Love despre Jane Austen, adica o fictiune cu trimiteri la realitate si, ca un facut, diferenta dintre cele doua filme este si cea dintre cei doi scriitori.

Shakespeare este grandios, Jane Austen este placuta ca stil.

Shakespeare are personaje puternice, mai mari decat viata insasi, Jane Austen are personaje schematizate, dar interesante.

Shakespeare e conflictual, Jane Austen e pasnica.

Shakespeare este perpetuu surprinzator, Jane Austen nu iti da frisoane prea multe si isi incheie romanele cu dulci happy end-uri.

Jane Austen e o scriitoare buna, Shakespeare e Shakespeare.

Shakespeare este barbat, Jane Austen este femeie (nu radeti, daca veti privi ambele filme in profunzime, ca si operele celor doi, veti putea remarca diferentele fundamentale dintre spiritul masculin si cel feminin).

De la Platon citire

Flori pentru Algernon e o carte tip articol de ziar: in prima pagina isi comprima mesajul, iar restul de 300 ilustreaza ce s-a spus in aceasta si, la o adica, nu e neaparat nevoie sa le cititi. Dar, daca totusi o faceti, nu e un roman tocmai de lepadat.

Aceasta prima pagina e de fapt un citat din Republica de Platon si este superb – este un indemn la toleranta fata de cei mai nestiutori sau mai redusi intelectual decat noi. Personajul lui Daniel Keyes, Charlie, e un retardat simpatic si bun la suflet, care se supune unui experiment in urma caruia ii creste brusc inteligenta. De aici rezulta o serie de patanii si chinuri sufletesti care ilustreaza ceea ce filosoful antic a comprimat in cateva randuri.

Ca sa se ridice cat de cat la inaltimea mult prea ilustrului sau predecesor,  Keyes face cateva artificii de stil care ii ies: scrie romanul la persoana I, sub forma unui jurnal si stalceste ortografia ca sa sugereze intelectul in ascensiune sau declin al protagonistului. Nu stiu daca premeditat sau nu, pasajele cand Charlie e jos de tot cu IQ-ul sunt cele mai emotionante, iar celelalte greoaie, siropoase si plictisitoare.

La final, nu eram convins ca voi mai citi ceva de Daniel Keyes, dar Republica lui Platon a intrat in topul prioritatilor.

P.S. Algernon e un soarece supus aceluiasi experiment, iar evolutia lui o prefateaza pe cea a eroului, omorand astfel din suspansul si asa firav. Oricum, o concluzie ar fi ca prea multa invatatura tampeste, asa ca eu unul as interzice aceasta carte in Romania, pentru ca exista sanse mari sa fie luata prea in serios:).

Anatomia unui film

Dupa ce am vazut In Bruges, am stiut sigur ca mi-a placut, dar daca ma puneati sa il descriu din prima, habar nu aveam. Asa ca am purces la un fel de disectie mentala, ca sa va dau un verdict cat mai apropiat de impresia mea.

Filmul e un thriller, ca de actiune nu pot sa-i spun, dat fiind ca tot ce se petrece pe ecran nu are o viteza fulminanta. E cu umor din belsug, negru si englezesc, care uneori frizeaza absurdul. Ca In Bruges e palpitant, asta nu pot sa zic, dar surprinzator, fara doar si poate; cand te distreaza, cand te emotioneaza, iar actiunea are intorsaturi care iau pe neasteptate chiar si pe omul cel mai saturat cu astfel de scenarii. Are interpretari traznet, mai ales din partea lui Collin Farrell si Ralph Fiennes. E violent fara menajamente.

Deci, ce avem pana acum? Un thriller cu umor din belsug, negru si englezesc, care frizeaza absurdul, surprinzator, cu interpretari traznet si violent fara menajamente. E bine pana acum, dar ii mai lipseste ceva. Hmm… Ce sa fie oare??? Aaaaa, da, e si filosofic.

Asa ca parerea mea despre In Bruges este – un thriller cu umor din belsug, negru si englezesc, care frizeaza absurdul, surprinzator, cu interpretari traznet, violent fara menajamente, filosofic si care merita cu varf si indesat sa fie vazut.

Nosce te ipsum se intoarce!

In peregrinarile mele internautice am mai dat peste un site care contine teste de personalitate, de data aceasta sub forma de imagini si cu rezultate interesante si destul de relevante. Unde mai pui ca functioneaza si ca o retea sociala care te pune in legatura cu persoane cu aspiratii si preocupari similare de pe tot mapamondul.

Intrati pe www.youniverse.com ca sa vedeti ce ADN vizual zace in voi.

Sa privim pictura! (XX)

Somnul

Gustave Courbet e indeobste cunoscut drept intemeietorul realismului. N-ar reusit sa gasesc pictura Inceputul lumii, care e realismul intruchipat:D, la o rezolutie safisfacatoare din punct de vedere tehnic, pentru ca vizual ar fi oricum, asa ca am ales-o pe aceasta.

Nu e tocmai realitate pura: pozitiile trupurilor nu sunt foarte naturale, dar, de ce sa mint, nu stiu daca am vazut o asemenea scena aievea ca sa ma pronunt (sper sa ajung totusi:D); in plus, maruntele elemente de decor sunt prea ostentativ aruncate pe panza.

Erotismul acestei imagini este insa de un gust desavarsit: nuantele diferite ale carnatiei si expresiile de lasciva relaxare ale celor doua adepte ale poetesei Sapho dau picturii o incarcatura pe care cu greu o gasesti in Playboy-urile contemporane. Cate palme si-au luat pesemne iubitorii de arta barbati de la partenerele lor pentru ca au zabovit prea mult in fata acestui tablou…

Bunul, raul si cititul

Intamplator, am citit Nesuferitele zile de luni de Arnon Grunberg si Marti cu Morrie de Mitch Albom una dupa alta si mi s-a intarit urmatoarea convingere: pe lumea asta, binele nu e deloc spectaculos si pare banal, iar raul e atat de generos ca manifestare, ca oricand se gaseste cineva sa scrie cumva despre el.

Prima carte e un fel de De veghe in lanul de secara a unui european si olandez pe deasupra. E obositoare si agasanta deseori, dar capitolele care descriu experientele protagonistului cu prostituate de diferite calibre sunt, si nu mi-e rusine s-o spun, delicioase prin cinismul, descompunerea morala si umorul negru cu care sunt imbibate.

A doua e o carte motivationala, scrisa dintr-o perspectiva cat de cat inedita, a unui profesor in pragul mortii care isi impartaseste experienta de viata unui fost elev, prin intermediul caruia aflam si noi cum sa traim astfel incat sa nu regretam ca am facut-o. Stilul e sec, iar ideile, evident, utile si deloc originale.

Asa ca, daca e sa cititi o carte, incercati ca dupa sa lecturati si ceva exact opus. Nu de alta, e pacat sa cadeti in vreun extremism.

Templu in miscare

Care e diferenta dintre o statuie greceasca si un individ contemporan mers din greu la sala? Imaginile sunt, in fond, asemanatoare: un corp impecabil construit, cu musculatura fara cusur, cu proportii care tin de geometria ideala.

Snobii s-ar grabi sa spuna ca diferenta sta in motivatie: locuitorii vechii Elade preamareau frumusetea corpului omenesc, pe cand tragatorii de fiare nu vor decat sa isi satisfaca un ego invers proportional cu intelectul si sa atraga gagici. Realitatea istorica nu este insa atat de romantica; e lucru stiut ca niciun campion de la olimpiadele antice nu stralucea prin calitatile spiritului.

Ceea ce, sa recunoastem, nu stirbeste cu nimic din spectaculozitatea unui corp perfect cladit. Iar cand acesta este in cea mai naturala ipostaza a sa, miscarea, totul se amplifica.

Baletul e o astfel de manifestare. Nu e o miscare circulara si uniforma, ca alergatul, e aparent dezordonata, are ruperi de ritm si spune o poveste.

E povestea muschilor incordati, a fibrelor care stau sa plezneasca, a pozitiilor inaccesibile muritorilor de rand, care isi petrec o prea mare parte din timp in scaune si fotolii.

Pentru fotografi, e o provocare: sa imortalizezi un moment, sa impietresti miscarea, dar sa ii lasi destula libertate privitorului, incat sa isi imagineze ce a fost inainte si ce va fi dupa. Jeremy Breningstall e un nou Praxiteles. Nu ciopleste in marmura, dar are nevoie de aceeasi finete pentru a surprinde acele momente care merita.

Haideti sa ii admiram opera in numarul 6 al Camerei Obscure!