Nu trageti in autor!

Doua pitipoance la telefon, discuta despre Shoot’Em Up!:

- Alo!

- Alo, ce faci, tu?

- Ce sa fac, ma epilam.

- A, da, asa repede?!

- Da, fa, ca trebuie sa fiu sucara (a se citi shukara – n. n.) pentru Bahoi al meu. Tu ce faci?

- Ete, toma’ m-am intors de la film.

- Misto. Cu cine ai fost, cu Gionny?

- Nu, cu unu’ Canoe.

- Canoe!? Nu-l stiu.

- N-ai de unde, ca toma’ a iesit de la parnaie.

- Aha. Si ce vazusi?

- Pe Rita cu noul ei gagic, pe Karla singura, imagineaza-ti, si comandoul ala de fufe, Mimi, Vivi si Fifi.

- Karla, singura, ciudat. Ce facea pe-acolo?

- Nu stiu, da’ a vorbit tot timpul la telefon. Are un Motorola nou cu cristale Swarovski, scarba!

- Cu ai putut tu, fa, sa ii vezi telefonul? Nu era intuneric?

- Ba da, da’ de cum am intrat si am vazut-o m-am asezat special in spatele ei; cand a vazut ce barbat am cu mine, s-a facut ca nu ma cunoaste, zdreanta!

- Cum arata noul tovaras al Ritei?

- E inalt, tras de fiare, bun ca animal. Nu stiu de intelect. Ha ha haha!

- Ha ha ha!

- Fa, da’ tu nu imi spusesi ce film vazusi!

- E unul cu frumosu’ ala, cum ii zice? Clive Owen, care o salveaza pe una bortoasa, o ajuta sa nasca, apoi aia moare si dup-aia apara plodul de toti care vor sa il omoare si se combina cu una buna, cu accent de italianca cam cum aveai tu dupa ce-ai fost plecata cu “bursa”…

- Merita sa-l iau de pe net?

- Mda, are niste faze interesante de actiune, dar prea scarboase pentru gustul meu. Stii ca sunt mai romantica din fire.

- Da, mi-aduc aminte cum plangeai ca proasta la Titanic, de se uita toata sala la tine.

- Da, fa, sa stii ca n-am mai iesit si noi de mult, cum faceam pe vremuri. Mergem la disco saptamana asta?

- Stai sa vad daca pleaca al meu la combinatii. Daca da, mergem.

_ Ok, ma anunti tu.

- Te pupicesc!

- Si eu, pa.

Memoriile unui robot

N-am ales sa citesc cartea asta pentru ca sunt pasionat de Hitler, ci pentru ca m-a impresionat profund Der Untergang, prin acuratetea de medic legist cu care descrie ultimele zile ale Reichului si ale infamului ei Fuhrer.

Am fost garda de corp a lui Hitler reprezinta memoriile unui om care a trait si a respirat in preajma conducatorului Germaniei naziste, dar in niciun caz nu se distinge prin vreo informatie care sa socheze. Frapant este mai degraba modul in care sunt descrise faptele si evenimentele, de parca am avea de-a face cu un text generat de o inteligenta artificiala, iar nu de vreo fiinta omeneasca, inzestrata cu opinii sau pasiuni. Rochus Misch este dincolo de arhetipul neamtului care executa orbeste ordinele, este expresia unei infioratoare si inumane detasari.

O carte mai degraba pentru psihologi, decat pentru istorici.

Sa privim pictura! (VI)

Bazinul

Hubert Robert ma distreaza copios prin umorul lui fin, pe care il manifesta intr-un mod unic. Intr-o epoca in care grandoarea arhitectonica si mostenirea Antichitatii erau inca la mare pret, pictorul francez ia in tarbaca atat pretiozitatea unor contemporani, cat si badarania altora. Imi pare rau ca nu am gasit tabloul in care, pe un obelisc rasturnat, niste tigani fierb niste carne intr-o caldare. Nici tabloul de fata nu e mai prejos: intr-un loc predestinat colaborarii cu muzele si iubirilor platonice, gurese reprezentante ale sexului frumos se scalda in voie, sub privirile dezaprobatoare ale statuilor nude, care regreta vremurile in care goliciunea era apanajul exclusiv al marmurii.

Omul sfinteste locul: cateodata il innobileaza, cateodata il murdareste. Sa fiu sincer, habar nu am despre ce vorba in cazul de fata.

Ingeri si demoni

Inainte sa vad The Dark Knight, l-as fi descris in multe feluri: continuarea unui film naspa (pentru mine) – Batman Begins, filmul care m-a frapat prin faptul ca, timp de cateva zile a stat pe locul I in topul IMDB, exemplu de film la publicitatea caruia a contribuit un eveniment tragic.

Dupa ce l-am vazut, nu pot sa il descriu decat ca pe un imn inchinat iubirii fata de aproape, fata de cel de langa tine care iti greseste, te raneste sau habar nu are ce faci pentru el. Nu este un imn in versuri sau strofe, este un imn modern, compus din imagini, replici si actiuni. The Dark Knight are un scenariu pur si simplu frumos, poate cel mai frumos de la Citizen Kane incoace. Nu sunt numai eu cel care a simtit astfel: de la compozitorul Hans Zimmer la Gary Oldman, Aaron Eckhart, Morgan Freeman, Michael Caine sau Christian Bale, toti cei implicati in realizare au dat ce au avut mai bun pentru ca acest film sa se ridice la nivelul pe care il merita.

Iubirea este atat de puternica in The Dark Knight, tocmai pentru ca are de infruntat raul absolut. Doar nu credeati ca l-am uitat pe Heath Ledger? Nici nu il voi putea uita vreodata, pentru ca personajul sau, The Joker, aduna atata inteligenta, ura si dementa la un loc, incat numai efortul ca un actor sa interpreteze asa ceva mi se pare infricosator. Heath Ledger a indraznit sa se ridice pe culmile genialitatii si a platit scump pentru asta.

Pentru mine, The Dark Knight este Divina Comedie a zilelor noastre:

Mai mult sa spun nu-s vrednic prin cuvinte

Caci vrerii Sale potrivind pe-a mele,

Asemeni rotii ma-mpingea-nainte

Iubirea ce roteste roti si stele.

Brambureala rusofoba

Prima data cand am dat peste Martin Amis, facea parte dintr-un teanc de carti luate de la biblioteca, in care mai erau Ian McEwan si Kazuo Ishiguro. Nu e de mirare ca, intr-o companie atat de selecta, romanul sau de atunci, Sageata timpului, n-a reusit sa-mi starneasca decat un palid interes; am ramas totusi cu impresia ca omul, daca vrea, poate mai mult astfel ca nu i-am dat erase din memorie. Zarindu-i intamplator ultima carte tradusa in romana, Casa Intalnirilor, mi-am zis: De ce nu? si am purces la citit.

Amis e contemporan cu noi, deci foarte constient de publicul pe care il ataca, astfel ca mai mult si-a dat silinta sa nu scrie un roman prost, decat sa scrie unul bun. Ca orice veteran din bransa, stie ca, daca scrii la persoana I, ai sanse mai mari sa il implici pe cititor, ca un tringhi amoros scalen da bine oriunde si oricand, ca daca te iei de modul cum au dus-o si cum o duc unii pe alte meleaguri vei starni compasiunea sterila a concetatenilor, ingredient necesar pentru un succes literar.

Un rus batran si muribund isi rememoreaza dragostea neimpartasita pentru o tipa cam vagaboanta, care, culmea ghinionului, se indragosteste de fratele lui, un tip sensibil, urat si firav. Relatia dintre cei doi frati e urmarita in timpul detentiei in Gulag (e prea spectaculos pentru occidentalul comod, ca sa lipseasca) si apoi dupa, cu toate traumele aferente.

Ata alba cu care e cusut totul se iveste inca de la inceput, cand personajul principal, un individ necizelat, cu cateva violuri la activ si cu cativa ani prin lagar, isi tine solilocviile cu un limbaj in care il recunosti de la o posta pe autor englez, fan declarat Nabokov. Elucubratiile despre trecutul, prezentul si viitorul Rusiei mi s-au parut de-a drepul deplasate prin oportunismul cu care urmaresc satanizarea apasata a unei natii (culminand cu paginile despre tragedia din Osetia de Sud). La urma urmei, ce nevoie mai am de patetismul gratuit al lui Amis, care sade fara griji in Anglia, cand am realismul frust al Annei Politkovskaia, care e rusoaica si care si-a mai luat si doua gloante pentru ce a scris?

Singurul merit al acestui roman e ca m-a obligat sa caut un cuvant in dictionar. De vreo cateva ori e amintit termenul solipsism, pe care l-am gasit explicat ca fiind conceptie filosofica potrivit careia pe lume nu exista decat omul si constiinta sa. Daca e pe-asa, atunci sper ca lui Martin Amis sa-i spuna macar constiinta ca a scris o carte mediocra.

Cafteala motivationala animata

Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc cate filme facute pe acelasi calapod am suportat de-a lungul timpului, ajung la concluzia ca sunt batut in cap, pentru ca uit de fiecare data ce ma asteapta.

Kung Fu Panda mi-a stimulat din nou aceste reflectii autoflagelante. Eroul principal este un Panda bun la inima, simpatic si total impiedicat (ca sa nu mai zic ca e si supraponderal), care viseaza sa ajunga luptator Kung Fu si care, dupa ce se pune in ‘njde mii de situatii penibile, se dovedeste a fi Alesul (Chosen One pentru anglofili), menit sa invinga raul si sa restabileasca binele in lume.

Ce-i drept, translatarea in lumea animalelor  acestei structuri narative arhi-mega-ultra-cunoscute e o idee draguta, iar efectele speciale sunt suficient de spectaculoase, incat sa uiti ca ai de-a face cu un Karate Kid pixelat si animat. Ca de obicei, vocile sunt ale unor nume grele, dar, sincer sa fiu, numai a lui Dustin Hoffman si a lui Jack Black mi s-au parut a iesi din banalitatea pe care multi actori o imprima unui astfel de rol (m-au dezamagit ”Chichi” Chan si Angelina Jolie).

In timp ce priveam filmul si anticipam vreo 3-4 scene, mi-a picat fisa: cum as mai suporta eu un thriller dur si gretos cum e Seven, daca nu ar exista Kung Fu Panda, sa ma amageasca un pic in mod placut? Fiecare lighioana, oricat ar fi ea de urata si neinsemnata, are rostul ei pe pamant.

Sa privim pictura! (V)

Omul cu turban rosu

Jan van Eyck vine dintr-o perioada cand figurile umane erau reprezentate atat de uniform, incat dadeau impresia ca traiau intr-o lume de clone. In Omul cu turban rosu, pictorul olandez nu numai ca se abate de la canoane, compunand o figura omeneasca autentica, dar si creeaza un efect vizual unic. Noi ne uitam la tablouri, nu ele la noi. Am folosit acest truism, pentru ca tocmai aceasta regula universala pare ca e incalcata in pictura lui van Eyck: privirea personajului e redata cu atata maiestrie, incat da senzatia ca acesta ne-a aruncat o privire fugara si usor dispretuitoare, pe care o va muta in curand in alta parte, pentru ca nu prezentam atata importanta.

Ciudata senzatie: sa fii tratat ca un inferior de un tablou si sa iti mai si placa! Pentru asta, Jan van Eyck merita eticheta de maestru.

Cine n-are batrani sa vada Bubba Ho-tep

Cand veti citi premisa de la care porneste Bubba Ho-tep, veti crede ca imi bat joc de voi, iar jumatate vor iesi de pe blog. Cand va voi spune si ca mi-a placut la nebunie, cealalta jumatate va proceda la fel. Vor ramane doar cativa nebuni frumosi ai marilor orase si sate cu conexiune la internet, care vor fi rasplatiti ca merg pe mana mea prin faptul ca vor afla de un film extraordinar, cum rar mi-a fost dat sa vad.

Intr-un azil de batrani, Elvis, in viata, batran si olog, si J. F. Kennedy (da, ala impuscatu’), cu jumatate de creier lipsa si negru (dupa o operatie estetica), lupta impreuna impotriva unei mumii terifiante, care ii omoara sistematic pe locatarii stabilimentului si le ia sufletele. Va acord cateva secunde, ca sa apucati sa dati click pe x-uletul din coltul din stanga sus al imaginii.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Daca ati ajuns pana aici cu lectura, inseamna ca aveti un strop de nebunie in sange, ceea ce e bine.

Ideea in sine m-a atras din prima prin indrazneala, ce zic eu, impertinenta cu care forteaza limitele absurdului. Dar uluiala cea mare a venit cand am constatat cata profunzime poate sa ascunda acest film independent, realizat departe de conventionalismul tiranic al marilor studiouri.

Bruce Campbell, un actor inzestrat, care a tinut mortis sa se specializeze pe filme de categorie B, creeaza aproape credibil un rege al rock’n'roll-ului aflat la varsta senectutii, constient de toate pacatele sale si dornic sa redevina eroul pe care l-a adorat o lume intreaga. Ossie Davis e la fel de emotionant in rolul unui batran pe care pe nedrept nu-l ia nimeni in seama, iar scenariul, cu toata bufoneria inevitabila, e o pledoarie pentru respectul cuvenit celor ajunsi la varsta a treia, care inca mai pot schimba ceva. Atmosfera de eroism sexagenar e completata de o coloana sonora superba, nostalgica si linistitoare in acelasi timp, asa cum ar fi cantat The King, daca patimile nu l-ar fi devorat prea devreme.

Un lucru va mai zic, pentru ca vad deja un nor de rosii stricate indreptandu-se cu repeziciune spre mine: in top ten finaluri emotionante, cel din Bubba Ho-tep e pe locul III.