Ce-ar fi fost daca…? (VI)

Daca tot incepe balciul electoral, sa vedem:

Ce-ar fi fost daca Traian Basescu ar fi ramas paralizat in urma operatiei din Austria si ar fi iesit de pe scena politica?

E greu sa-ti imaginezi scena politica romaneasca din momentul de fata fara Traian Basescu, cu toate apucaturile si calitatile sale. Dar, cu un mic efort de gandire, as zice ca alianta dintre PNL si PD nu s-ar mai fi destramat, pentru ca liderii ambelor partide ar fi devenit mai concesivi, iar colaborarea dintre ei ar fi mers inainte, de bine, de rau; sciziunea din PNL a aripii Stolojan-Stoica nu s-ar mai fi produs niciodata, deci nu am mai fi avut astazi PDL. Ba chiar ma incumet sa spun ca PNL-ul ar fi atras destui membri PD, care ar fi ramas un partid pe post de “tovaras de drum” perpetuu. Ego-ul lui Tariceanu s-ar fi supradimensionat si mai mult, iar premierul si-ar fi imaginat ca va fi in functie pe viata. Emil Boc ar fi zburat (ceea ce n-ar fi prea greu, nici chiar la propriu) de la carma democratilor, iar in locul lui ar fi venit fie un lider mai batatarnic, gen Cezar Preda, fie un sef obedient si bine crescut, instalat de liberali, gen Videanu.

Despre PSD, mi-e si mai greu sa spun. Cred ca evolutia acestui asa-zis partid de stanga ar fi continuat neabatuta, cu vaga banuiala ca destui membri l-ar fi parasit pentru formatiunile cu acces la ciolan. Geoana si-ar fi gasit alte prilejuri pentru a-si rosti discursurile puerile, iar Nastase ar fi fost scutit de frigurile punerii sub acuzare.

De vot uninominal nici nu s-ar mai fi pus problema, pentru ca parlamentarii ar fi gasit strecurat printre articolele legii un viciu de procedura, ca s-o anuleze fara cracneala.

Traian Ungureanu ne-ar fi scutit de editorialele lui gretoase in care inalta osanale lui Basescu.

S-ar fi tinut alegeri prezidentiale anticipate si ghiciti ce: nici nu ma intereseaza cine ar fi iesit presedinte:)!

Visarea e credinta

Cand un autor e condamnat la moarte, opera lui e condamnata la succes. Lui Salman Rushdie nu i-o fi cazut bine sa stie ca musulmanilor de pretutindeni le e promisa o rasplata divina babana pentru capul sau, insa, deocamdata, e bine mersi, asa ca nu are de ce sa se planga, mai ales ca Versetele Satanice a devenit un fel de Mecca a curiozitatii mondiale.

Manat de acelasi imbold, de a descoperi motivul pentru care ayatollahul Khomeini a decretat sentinta capitala impotriva coreligionarului sau scriitor, m-am aventurat si eu in paginile acestei carti atat de disputate. Fara a fi expert in religia islamica, la finalul ei imi cam dadusem seama ce i-a suparat in asa hal pe adversarii lui Rushdie si chiar de ce Biserica Ortodoxa a protestat impotriva traducerii acestui roman in limba romana. Pe scurt: Versetele Satanice nu ia in calcul nicio prejudecata, nu respecta nicio regula prestabilita.

Sa rezum aceasta carte, ar fi o sarcina dinainte sortita esecului; am sa incerc, totusi, ca sa va arat cu ce am avut de-a face. Dupa explozia unui avion deturnat, doi tipi de origine indiana supravietuiesc in mod miraculos, iar cand ajung inapoi pe pamant, vietile li se schimba, unul devenind inger egoist si diletant, celalalt diavol nefericit. Ciudat? Nici n-aveti idee ce va asteapta. Pe acest schelet straniu, Rushdie ingramadeste o atat de variata expresie a umanitatii, incat cartea devine, deseori, extenuanta. Din fericire, sunt scutit de efortul de a enumera tot ce reprezinta asta, pentru ca in Versetele Satanice am recunoscut acelasi demers trufas de a cuprinde tot ce inseamna nesfarsitul vis al omenirii, pe care l-am mai intalnit in Maestrul si Margareta de Bulgakov sau in Un veac de singuratate de Garcia Marquez. Desi ii lipseste naturaletea ilustrilor sai predecesori, indianul, cu toata calofilia lui si preocuparea excesiva pentru experimental, da dovada de aceeasi indrazneala: jongleaza cu valorile (binele si raul sunt in osmoza), rescrie povestea Profetului (banuiesc ca paginile astea i-au infuriat pe cei care l-ar arunca nitelus in aer) si desfide corectitudinea politica.

Am sa dau si eu o sentinta: poate ca Salman Rushdie e smecher si stie sa atace subiectele care sa ii asigure succesul, dar blasfemiator nu e. Dimpotriva, e un om foarte credincios, care a inteles ca, in lumea noastra materialista, tehnologizata si dezumanizanta, credinta are nevoie sa fie supusa probei nemiloase a indoielii.

Indoiala e visare, iar visarea e credinta.

Feriti-va de scriitori!

Shattered Glass este unul dintre putinele filme care, daca ar fi folosite drept suport de curs, s-ar potrivi pentru mai multe discipline diferite: etica profesionala in jurnalism, mitomania in psihologie, leadership-ul in management si cabotinismul sau interpretarea ultra-emfatica in actorie.

Un tanar jurnalist, simpatic, popular si, aparent talentat, este prins cu ocaua mica: toate articolele sale, aparute intr-o prestigioasa publicatie ce isi facuse un titlu de glorie din veridicitatea materialelor, nu se dovedesc a fi decat niste fictiuni excelent redactate.

Daca tot ce am spus pana acum pare incredibil de scortos, va mai zic doar atat: Hayden Christensen joaca traznet. Mi-a fost aproape imposibil sa-l recunosc pe baietasul plin de el din Star Wars: Attack of the Clones in interpretul care emana o combinatie naucitoare de instabilitate psihica, sarm si perversitate. Printre musculosii Hollywood-ului se naste si un frumos luciferic.

Fara sa vreau, filmul mi-a adus aminte de impresia pe care mi-a facut-o pe vremuri reportajul lui Pascal Bruckner despre cazul de la manastirea Tanacu, iar atunci era vorba de ceva ce se petrecuse in realitate. Nelinistea ca un om talentat in ale scriiturii poate convinge si influenta cu o usurinta inspaimantatoare s-a pastrat insa.

Feriti-va de scriitorii care se strecoara in presa!

P.S. Jiunimistii sa vada neaparat filmul asta:))!

Sa privim pictura! (IV)

Gradinile templului

Daca unii pictori ma frapeaza, ma incanta sau ma uluiesc, pur si simplu, Paul Klee nu face decat sa imi smulga un zambet abia perceptibil. Dar asta inseamna atat de mult, pentru ca in spatele acestui zambet se ascunde admiratia fata de un artist care, in secolul XX (chiar daca la inceputul lui) are curajul sa creeze cu o inocenta precum a oamenilor din zorii civilizatiei si a copiilor din toate timpurile.

O singura privire aruncata Gradinilor templului si m-am intors in timp cu 20 de ani. Ii sunt recunoscator oricui imi ofera aceasta putere, chiar si pentru o fractiune de secunda. Paul Klee e printre putinii care reuseste.

Atentie! Pericol de plictiseala!

Nici daca as face eforturi de stil supraomenesti (ceea ce n-am de gand), n-as putea sa scriu mai mult de cateva randuri despre Deception. Inca un film sacrificat pe altarul conventionalismului hollywoodian…

E vorba despre o tentativa de thriller psihologic, cu un inceput cvasi-inedit (o retea de persoane sus-puse care nu se cunosc si care practica intre ele sexul pasager, la solicitare), care continua cu o intriga care pastiseaza Original Sin la nesimtire si prost.

In inevitabilul triunghi erotico-de suspans se regasesc Hugh Jackman si Ewan McGregor, pe care nici nu stiu daca sa-i condam sau sa-i compatimesc ca si-au pus numele in sprijinul unui asemenea fiasco.

Asta e, noi sa fim sanatosi, ca filme proaste sunt destule!

Ce-ar fi fost daca…? (V)

Pentru ca am fost acuzat din diverse parti ca sunt prea sec la aceasta rubrica, m-am hotarat sa merg la inceputurile istoriei si sa va intreb:

Ce-ar fi fost daca nu ar fi existat prostitutia?

Nu stiu daca este cea mai veche meserie de pe pamant, dar in mod sigur este cea mai controversata si, indraznesc sa spun, prost inteleasa.

Multi barbati nefericiti si-ar fi gasit alinarea frustrarilor in alt fel, poate mai violent si mai nefast. Multe casnicii s-ar fi destramat. Multe femei ar fi murit de foame sau ar fi recurs la mijloace si mai degradante de a supravietui (nu radeti, pentru ca nu v-ar fi convenit sa primiti una in cap de la una flamanda de o saptamana). Si, daca acceptam ca pe blogul Curvettei chiar scrie o persoana cu apucaturi innascute de prostiuata, atunci persoanele ca ea ar fi trebuit sa munceasca mai din greu pana sa ajunga la un milion de euro.

Scriitorii ar fi avut mai putine surse de inspiratie.

Am fi fost scutiti de vedete gen Alina Plugaru, Laura Andresan sau ……….. (a se completa dupa cunostintele si preferintele fiecaruia).

P.S. Nu m-am referit la prostitutia masculina, pentru ca e mai recenta, cred:))). Asta daca nu acceptam teoria lui Nietzsche, ca politica e un fel de prostitutie intelectuala. Atunci si barbatii s-au prostituat de cand lumea.

Nota bene! La comentarii accept orice fel de aluzii licentioase, dar sa fie scrise cu stil. Aviz celor care ard de nerabdare sa foloseasca niscaiva cuvinte din argou.

Nu te pune cu nebunii

Ca nimic din ce e sub soare nu scapa privirii vulturesti a producatorilor de la Hollywood nu mai e o noutate pentru mine. Dar, sincer, nu ma asteptam ca o tema precum interminabilul conflict arabo-israelian, care e oricum, numai hazlie nu, sa se regaseasca intr-o comedie. Si nu una oarecare, ci una cu Adam Sandler. Adica un diluviu de gaguri variind de la spumoase la mega-imbecile si in care pudibonderia e o notiune necunoscuta.

De obicei, filmele lui Sandler prezinta cele mai mari tampenii sub masca seriozitatii, dar Don’t mess with the Zohan se apropie mai mult de stilul rivalului sau, Ben Stiller. Ca sa argumentez, fiti atenti la sinopsis: cel mai tare agent israelian, ZOHAN(!!!::::))), incearca sa se lase de meserie si pleaca in America pentru a incepe o noua viata si a-si urma pasiunea – sa coafeze femei. Ajuns aici, devine celebru pentru ca, pe langa tunsoare, ofera fiecarei cliente (de regula, baba sau, ca sa fiu politically correct, persoane in etate) si cate o strasnica partida de sex. Nu stiu de ce, dar mi-a adus aminte de Zoolander-ul lui Stiller.

Ca sa contrabalansez pregnanta senzatie ca imi irosesc 2 ore din viata, am incercat sa gasesc si ceva care sa justifice timpul pierdut: tupeul cu care sunt luati la misto la gramada americanii, arabii si israelienii; doi actori – Rob Schneider, care m-a facut sa rad la fiecare aparitie pe ecran, si un necunoscut, Ido Mosseri, care emana o smecherie evreiasca super-amuzanta.

Cu toate ineptiile lui, Don’t mess with the Zohan are meritul de a readuce aminte ca, atata vreme cat avem umor, oricat ar fi de slab, mai avem o sansa.

Moromete de la Africa

Dintre toate colectiile initiate de ziare in goana lor dupa cota de piata, cea literara de la “Cotidianul” mi se pare schimba cu adevarat ceva. Am vazut oameni citind tolaniti in tren sau stand in picioare in metrou, am vazut romane pe noptiere de hotel sau pe birouri de stomatologi.

Era sa ratez primul roman si poate ca ar fi insemnat sfarsitul colectiei pentru mine, dar, dupa lungi si istovitoare cautari pe la chioscurile de ziare, l-am gasit, asa ca de atunci nu mi-a scapat niciunul. Inutil sa mai spun ca, pana acum, s-a strans o gramada considerabila de carti care striga sa fie citite. Timpul, dusmanul implacabil al acestei placeri, m-a impiedicat sa tin pasul, astfel ca am lecturat selectiv titlurile “Cotidianului” si, pentru prima oara in scurta mea viata, am intrezarit un beneficiu al pensionarii.

Autorii colectiei vin din toate partile globului si, fara a fi geniali, are fiecare un ce. Ai toata viata inainte de Romain Gary (fluxul irezistibil al amaraciunilor unui imigrant), Domnilor copii de Daniel Pennac (o alegorie interesanta, dar greoaie a relatiilor parinti-copii), Rosu ucigas de Jeroen Brouwers (defularea unui om care priveste inapoi cu o manie halucinanta) sau Poddy si Dingan de Ben Rice (l-am urat de-a dreptul pe acest scriitor pentru ideea dementiala pe care a avut-o) sunt cateva volume privilegiate.

Cand imi aleg un roman, am o metoda care aduce cu cea a sultanilor cu harem: arunc o privire asupra titlurilor si autorilor si de unde iese mai mult abur, acela este chemat in iatacul meu, pe noptiera.

Cel mai recent, m-am aplecat asupra lui Chinua Achebe si a sa O lume se destrama. Motivele pentru care l-am favorizat pe autorul nigerian: vine dintr-o literatura care pentru mine, recunosc, e terra incognita; are doar 200 de pagini.

Ma asteptam la o naratiune gen documentar Discovery, care, urmarind evolutia unui individ, extinde descrierea la intreaga comunitate. Exact asta mi s-a servit, intr-un stil curat, la locul lui si deloc spectaculos. Din povestas cu trasaturi de etnograf (cartea abunda in ritualuri si practici specifice Africii negre), Achebe are la un moment dat o zvacnire: paginile in care o mama e gata sa isi infrunte zeii necrutatori, numai ca sa isi salveze fiica. O mama ramane o mama, indiferent de pana cui e infatisata.

Ce m-a surprins insa cel mai mult a fost asemanarea izbitoare a atmosferei din O lume se destrama cu cea din Morometii. Destinele personajelor principale sunt similare, cu diferenta ca Moromete e mai guraliv, iar Okonkwo e mai bataus: ambii isi vad universul traditional naruindu-se, amandoi constata neputinciosi alienarea copiilor si niciunul nu accepta sa se supuna noii oranduiri.

Banuiesc ca exista o cronica a sfarsitului in fiecare zona a globului. Chinua Achebe a fost cel care a infatisat-o pe a lui si de aceea a avut atat succes.

Sa privim pictura! (III)

Persistenta memoriei

Ca sa imi pun o mare parte a omenirii in cap, va spun ca, pentru mine, Salvador Dali nu este cel mai mare pictor suprarealist:). Dupa ce-am scapat de o ploaie de rosii stricate, va spun ca, de fapt, eu il consider mai mult un pictor al simbolurilor, decat unul care isi extrage esenta tablourilor din zvacnirile subconstientului. Simt la Dali o preocupare prea mare sa socheze si sa impresioneze.

Ce nu ii pot contesta insa spaniolului este faptul ca si reuseste. Persistenta memoriei nu e un tablou atat de incarcat precum altele ale pictorului. Pe mine ma farmeca insa indrazneala de a dilua lucruri materiale si a realiza astfel semnificatia: timpul atotputernic si-a gasit nasul in amintirile care dainuie. Dar si simt ceva angoasant vazand ca imaginatia cuiva a ajuns undeva unde eu nu m-am incumetat. Poate de-asta Dali e atat de adulat.

P.S. Abia astept sa vad cum il creioneaza Pacino pe acest geniu nebun.

Ce-ar fi fost daca…? (IV)

Sa va vad la asta:

Ce-ar fi fost daca nu ar fi aparut comunismul?

Marturisesc ca m-am pus singur in dilema. N-am trait in comunism decat cativa ani si putinele lucruri pe care mi le aduc aminte sunt cozile la pui, painea pe cartela si faptul ca tatal meu, profesor fiind, mai avea privilegiul de a primi din cand in cand, pe sub mana, cate un pachet de unt sau cateva portocale. Judecand dupa asta, as fi tentat sa spun ca am fi dus-o toti mai bine. Ceea ce nu este obligatoriu adevarat. Disparitatile existente inainte de instaurarea comunismului (cel putin in Romania) s-ar fi perpetuat si poate adancit, astfel ca mai corect ar fi sa spunem ca unii dintre noi ar fi dus-o mai bine, altii mai prost.

La nivel macro, consider ca, daca nu ar fi existat comunismul, formele de organizare democratice tot ar fi fost supuse asaltului unei forme de extremism, cel mai probabil religioase. Adica acest fundamentalism care este catalogat in prezent drept dusmanul global ar fi fost mult mai inradacinat si institutionalizat in diverse si numeroase parti ale globului.

In final, atrag atentia ca trebuie facuta distinctia intre comunism ca ideologie si comunism ca forma de guvernamant.